Moartea unui om pe care l-ai cunoscut șochează. Cu atât mai mult dacă se sinucide. De fiecare dată încerci să găsești explicații. Indiferent că e vorba de un accident rutier sau de una provocată de propriile-ți mâini.

Întâmplarea (sau poate nu) a făcut ca joi și vineri să trăiesc (ce ironie!) două morți. Prima dintre ele a fost un accident lângă Inand. O doamnă se întorcea acasă, când un șofer prea grăbit sau prea sigur pe calitățile sale, i-a curmat viața. Un accident ca atâtea care se întâmplă într-un an pe șoselele României. Trecând peste eternele discuții despre starea drumurilor din țara noastră, care dacă ar fi în altă stare ar putea salva vieți, nu poți să nu te gândești cât de puțin lipsește ca oricare dintre noi să fim victima unui accident. Într-un moment ești fericit, te bucuri că mergi spre casă unde te așteaptă o persoană dragă ție, iar în clipa următoare totul dispare.

Al doilea moment s-a consumat vineri. Nici nu am intrat bine pe ușa sălii de conferințe a Clubului Crișul, că Ionel Bungău m-a lovit în creștetul capului cu știrea sinuciderii lui Pali Vancea. Ce a fost în mintea lui? Poate nu vom înțelege nici dacă vom citi scrisorile lăsate familiei. Deși, nici nu ar fi bine să înțelegem. O sinucidere nu e un lucru de înțeles. E șocant cum un om realizat apelează la gestul extrem. Până la urmă, Pali Vancea avea o familie frumoasă, a reușit să-și construiască o casă. Nu se lăfăia în bani, dar putem spune că avea un trai decent. Sunt oarecum explicabile sinuciderile celor care ajung la marginea prăpastiei, indiferent dacă vorbim de rațiuni financiare sau sentimentale.
Un lucru e cert însă în cazul lui Vancea. Era dezamăgit de tot ce se întâmplă în jur. Că vorbim de sport sau de societatea românească. A fost un antrenor care a știut să crească sportivi. Îi lua de mici, câștiga mai tot ce se putea câștiga la nivel de juniori. Problemele apăreau când aceștia ajungeau la vârsta senioratului. Știa că sportivii lui au valoare, nu doar sportivă, ci și umană, însă nu reușeau să-și găsească un loc de muncă bine plătit. Iar dacă o făceau, se vedeau nevoiți să renunțe la sport.

Sportul românesc e din multe puncte de vedere la pământ. Vezi atâtea nedreptăți în sistem. Unii se îmbogățesc (în special conducătorii) și pozează în salvatorii sportului, alții se sacrifică și ajung la sfârșitul carierei sportive să își dea seama că au pierdut degeaba anii tinereții, iar la 35 de ani trebuie să o ia de la capăt.
Finanțarea sportului individual se face doar pe prietenii sau dacă îi iese ceva și celui care dă banii. Competiții se mai fac doar de cei pasionați sau de cei cărora le iese profit dacă organizeaza acea competiție. Copiii care provin din familii înstărite au întotdeauna întâietate. Nu puțini sunt antrenorii care îi întreabă pe micuții care vin la primul antrenament ”ce sunt părinții tăi?”, iar în funcție de răspuns decid dacă mai are rost să vină în continuare la antrenamente sau nu.

Tot cel care are bani mai mulți este iubit și de arbitri. Sunt destule cazuri în care cine contizează unde trebuie câștigă cupe și medalii. În detrimentul celui care muncește. Iar lucrurile astea se întâmplă la copii!

Doar un sufletist poate fi afectat de lucrurile astea. Iar Pali Vancea era un sufletist!