N-am așteptat niciodată atât de… înfrigurat 🙂 un concediu. Am numărat zilele și orele care mai erau până la momentul în care să-mi spun „concediu plăcut!”
Nu am făcut-o din dorința tipică a majorității angajaților români de a scăpa cât mai repede de muncă. Eu mi-am făcut întotdeauna treaba și nu m-am dat la o parte din fata provocărilor. Din contră. Doar că în ultimele luni am acumulat o oboseală, mai ales psihică, de care nu am avut parte până acum. Stresul și agitația, de multe ori provocate inutil și explicate prin faptul că „așa trebuie” sau „lasă că nu durează mult„, m-au consumat mai mult decât credeam.
Sînt un tip rezistent, nu cad ușor, dar anul ăsta am întins coarda prea mult. De aceea, concediul pe care l-am așteptat atât e ca un încărcător pentru bateriile necesare funcționării unei camere video. 🙂
Nu înseamnă că am început să-mi urăsc meseria. N-o voi face niociodată, simt că presa mi se potrivește și eu mă potrivesc cu jurnalismul. În schimb, oamenii își mai bat din când în când joc de ea și aici vorbesc chiar de persoane de sistem.
Discutam recent cu trei tineri, toți studenți la jurnalism. Când au ajuns sa meargă pe teren, două fete și-au dat demisia, pe motiv că „nu li se potrivește să fie reporter„. 🙁 Visau doar să apară pe sticlă, dar nu voiau să se „murdărească” cu mersul pe teren. Al treilea mi-a spus că nu se vede ca reporter și nu știe ce va face după facultate.

– Atunci, de ce nu faci altceva, mă?!

– O  să văd…

Asta e viitorul, nasol de tot zic eu, al presei noastre. Nu contează ce ai în cap – neuroni, minte, etc, ci gelul de pe chelie, kilele de pudră de pe față și tuningul de pe piept ori partea dorsală.
Oricum, acum plec în concediu. Gata cu toate astea, cu ”cadourile” de 10% de dinainte de vacanță, cu scuze si documente musai semnate, scanate si re-re-retrimise!
E timpul relaxării! Atunci asta să fie!