Cum, necum, ungurii au reușit să transforme zona centrală a Budapestei, într-un labirint – cel puțin pentru un turist – de străduțe nu mai late decât Corsoul orădean, dar bine întreținute, cu clădiri superbe, renovate și pline de hoteluri, birouri, magazine și, mai ales, restaurante. Printre ele, lângă strada Vaci mă refer, și-au făcut loc și câteva biserici, care conviețuiesc liniștite cu vreo clădire modernă de birouri, noile lăcașuri de cult ale workaholicului secolului actual. Evident, multe dintre ”uțo-uri” sînt disputate încă de mașini și oameni, dar totul e bine organizat, pe principiul ”omul a creat mașina, deci e mai important ca ea!” 😀

Într-o astfel de zonă aglomerată, disputată la metru pătrat, apariția unei piețe e o altă bucurie pentru privitorii prin obiectivul camerei foto. Într-una din ele am descoperit un OZN al imobiliarelor 😉 , care m-a făcut să scot o perlă:

– Acolo, la ultimul etaj, mi-ar plăcea să avem un apartament imens!

M-am bătut peste gură cu rapiditatea cu care am și lansat aiureala. Cum să vrei să stai într-un loc unde sub tine se aleargă, se muncește – că doar e o clădire de birouri – ori se cumpără sute de mii de produse zilnic? Eu sînt neam de țăran român, legat de glie până la moarte, că după voi fi legat în glie 😀 , și prefer stabilitatea solului ori, cel mult, aerul tare al înălțimii de trei-patru metri de la etajul unu, din Oradea.

Într-o altă piață, am aflat de pe o notă de plată că e piața Szent Istvan…

…am descoperit însă ceva mult mai interesant. De fapt, am descoperit Neia mea și cu mine, că Aspi știa deja locul în care se stă lejer seara și se bea vin. Cu paharul, cu sticla, la masă, pe bancă sau pe marginea fântânii din zonă se beau cred că mii de litri de vin zilnic.

Am băut și noi un vin rose produs de un tip care cred că e rudă cu Richard Gere, că îl chema cam tot așa, doar că prenumele era Tamas. 😉 Oricum, rudă sau nerudă, lichidul a fost super, mai ales că am combinat sticla cu un canceu de apă minerală, rece, după ce, inițial, am redescoperit tăria unui vin roșu.

Am avut parte și de senzații tari, când un șofer de camion și-a testat îndemânarea pe o străduță îngustă rău de tot. A făcut manevre peste manevre, a atins cu bena niște umbreluțe, a împins cu partea din față bagajul unui turist, a făcut semn cu mâna că totul e ok, iar la final a primit aplauzele unor japonezi care își consumau cafeaua de seară la Starbucks. 😀 Dar cea mai tare fază a fost când un muncitor din zonă a întors o macara pe care lucra la câteva zeci de metri înălțime și a lăsat-o într-o poziție dătătoare de fiori reci pentru ăia care își mai puteau ridica privirea de pe paharul cu vin: chiar deasupra străzii și a teraselor. Recunosc că nu e tocmai o imagine plăcută, dar trece după primele guri de vin.

Iar macaraua asta nu avea preferințe, pentru că-i amenința atât pe băutorii de vin, cât și amatorii de bere, pentru că  terasa învecinată le aparținea celor de la Paulaner. Gogu știe! 🙂