Despre un trabuc, scenariul unui puști și nunta Ebei prin sat

Am scos un chibrit din cutie, l-am aprins și l-am dus spre trabucul pe care mă chinuiam să-l țin între dinți și să nu mușc din el. 🙂 Am reușit să trag câteva fumuri fără să mă înec în norul format la câțiva de centimetri în fața mea și am aruncat bățul de lemn în scrumiera pe care o instalasem câteva minute mai devreme pe masa de pe terasă. M-am lăsat pe spate pe scaunul de plastic și am tras cu sete din țigara groasă pe care o țineam victorios în mână. Am văzut eu prin filme că așa se savurează o piparoasă. 😀 Mi-am cumpărat-o azi din Lotus, ca să-mi țin o promisiune pe care mi-o făcusem înainte de a pleca în concediu. Mi-am spus atunci că în momentul în care voi reuși să mă detașez de problemele din ce în ce mai multe și mai agresive din redacție, voi savura – ”ca un belfer”, vorba lui tata, Dumnezeu să-l ierte! – o țigară de foi, trabuc, cum s-o numi. Și m-am ținut de cuvânt.

– Salut! Ce faci! Cum ești? Ce mașină frumoasă ai! Oauuuuu! E faină rău! Poți să claxonezi? Eu, când…

Garantat, autorul salutului, întrebărilor, interjecției și iar a întrebărilor ar fi fost în stare să mai vorbească mult și bine dacă nu m-aș fi întors imediat spre poarta deschisă larg în pragul căreia stătea o piticanie de vreo 9 ani, brunet – că e un puștan – din cap până în picioare. Ne-am văzut prima dată acum trei ani, la primele descinderi în satul Neiuței mele. Într-o seară, am băgat mașina în curte și când m-am întors să închid poarta era să dărâm o mogâldeață care mi s-a proțăpit în față și s-a prezentat simplu:

– Eu sînt Soso, dar pe stradă mă strigă Sosolică. Tu cine ești? Ce mașină frumoasă ai! Și ce lumini faine are! Ce ai în mână? Nu-mi dai și mie?!

I-am dat niște turtă dulce și de atunci am rămas prieteni. Doar numele i s-a schimbat. Acum e doar Soso, simplu, ca pe un om mare. 😉 O vreme ne-am înțeles bine. Apoi, în viața lui au intrat copiii de pe uliță, iar eu și mașina frumoasă am fost aruncați într-un soi de con de umbră. Zilele trecute și-a amintit de noi și a deschis ușa socrilor mei.

– Salut, Soso! Ce faci, tinere?

Privesc norul de fum care se destramă repede. Gustul puternic de tutun rămâne, însă, în urmă și, ciudat, mă simt străbătut de un fior. Descopăr repede cauza: am stat prea mult pe partea dreaptă și când încercam să schimb piciorul de susținere, s-a declanșat puseul de energie. Am explicat frumos, nu? Neia mea și Vuța, care stau de vorbă pe banca de pe terasă, nu par a sesiza evenimentul. Din când în când, amândouă tușesc scurt, semn că trabucul își face efectul și în împrejurimi. 🙂

Evident, am pus o întrebare retorică. Nu că aș fi vrut să fie așa, ci pentru că interlocutorul meu brunet din cap până în picioare a găsit de cuviință să nu emită un răspuns. Avea chestiuni mult mai importante de făcut/ întrebat. Nu stau să le enumăr pe toate. Le pomenesc pe cele mai importante: Du-mă și pe mine cu mașina! Oauuuu, ce fain îi cu mașina ta! Și Paul (jur că habar n-am cine e Paul ăsta de care zicea) o să-mi dea o mașina faină! Ce-i ăsta? Aparat de alergat? Adică? Pot să alerg și eu cu el? Dar pe el? Cum te cheamă, că am uitat? Nela? Dar pe tine? Ioi, ești tanti Saveta! 🙂 Tu cum te numești? Adi? NU? George? Bine, George, îmi dai și mie un strugure? Încă unul?

Omul e pasionat de întrebări. de afirmații, de… De fapt, e pasionat să vorbească. O recunoaște sincer:

– Mie îmi place să vorbesc!

La un moment dat a reușit să ne înduioșeze pe toți: ”Săraca!”, a exclamat Neia mea, când a auzit trista poveste a surorii lui Soso, istorisită dramatic chiar de micul povestitor. Da, da, ăla brunet din cap până în picioare.

Nici dacă aș vrea și nici după luni ori ani de antrenament n-aș putea să atinge talentul oratoric al puștiului. E un adevărat actor, care ne-a expus pe nerăsuflate un story demn de o telenovelă autohtonă.  Pe scurt:

– Mami nu-i acasă. A trebuit să plece la spital aseară, că soră-mea și-a rupt piciorul. (Aici apar primele emoții din partea auditoriului: Neia mea, eu și soacră-mea.) A căzut și și l-a rupt. A venit și salvarea. N-ați auzit-o? A venit cu luminile aprinse! (Nu le-am auzit! 😀 )A luat-o și a dus-o la spital. I-au dat injecții și a durut-o. Tare. Piciorul, nu injecțiile. Da’ îi rău. Că o să-i mai dea injecții. Mâine mergem și noi la spital să o vedem. Mie nu-mi place spitalul, dar merg să o văd. Mami ne face niște senvișuri și mâine mergem să o vedem. (Aici face o pauză și mai cere un pahar cu suc. E al treilea. Oauuuuu, ce bun îi!) Tati a mers cu bicicleta să ne aducă niște mâncare. Vine apoi și mami. (Știm deja: o să le facă niște senvișuri și apoi merg la spital, la…) Da, îi tare rău. (Sora lui, natural.) Săraca! Da’ știi ce a durut-o? Tare rău!

Recunosc, că mi-a părut rău pentru Soso. Lăsat singur de mama nevoită să-și însoțească fiica rănită la spital, cu un tată nevoit să bată kilometri întregi ca să-i aducă de mâncare. Greu pentru un puști de 9 ani, obligat să bea suc prin vecini și să-și povestească la un ciorchine de struguri dureroasa experiență. L-am și dus cu mașina prin sat ca să-l fac să uite de probleme. Cine știe câte ne-ar mai fi spus și cât ne-ar mai fi înduioșat dacă nu ar fi apărut buni de pe stradă și nu i-ar fi pus întrebarea încuietoare:

– Mă, Soso, de ce zici că soră-ta și-a rupt piciorul și că e la spital, când eu am văzut-o chiar acum jucându-se pe stradă?

Micul brunet din cap până în picioare s-a făcut alb ca varul, a trecut la roșu complet și, înainte de a reveni la coloritul lui obișnuit, a fugit în șopron și s-a ascuns după aparatul de alergat.

– No, am uitat!! Am uitat!

– Ce?

– Că nu și-a rupt piciorul! Am glumit și io!

Neia mea îmi cere o pătură din casă, că s-a făcut cam frig afară. Las jumătatea de trabuc în scrumieră și merg până în dormitor să-i aduc pătura. Mie nu mi-e frig, îmi ține de cald fumul țigării. 🙂 Glumesc, de fapt mă simt tare mândru cu chiștocul în mână și nu se face să mă probușesc din statutul meu de bărbat rezistent spunând că mi s-a făcut cam frig. Deși, chiar s-a răcorit afară. 😉

Sâmbăta trecută, făceam ce știu să fac cel mai bine sâmbătă după-amiaza, adică măturam trotuarul din fața casei din sat. 😀 Nu mă laud, doar demarcam împrejurările în care am observat ceva neobișnuit. Timp de aproape o jumătate de oră, pe stradă nu au trecut decât o căruță neîncărcată cu nimic, o nană adusă de spate care părea că urmează cu mare fidelitate o linie trasă pe asfalt și o jună din cartierul din capătul satului care împingea un cărucior – nu mi-am dat seama dacă în cărucior era cineva sau îndesase acolo niște lucruri adunate din sesiunea de shopping de dupa-amiază – și asculta Smiley atât de tare încât îl auzea și nana care urmărea linia trasă pe asfalt.

Din această situație s-a născut, desigur, o întrebare legitimă: ”Unde e toată lumea?!” Era totuși, o zi frumoasă de sâmbătă, afară erau 30 și ceva de grade, era vremea culesului și băutului de bere la cârciumă – apropo, nici berile nu se ciocneau la birtul aflat la câteva zeci de metri distanță și nici manelele tradiționale nu bubuiau. 🙁 Tragic!

Iar iluminarea a venit câteva zeci de secunde mai târziu – bufferingul e de vină! Toată lumea era la nuntă! Cum care nuntă? Se mărita Eba cu Syda și oamenii s-au dus să-i vadă. În fața televizorului. Nuntă mare, cu dar, dans și invitați în platou! Nu se putea rata, nu?!

Am tras și ultimul fum din trabuc. A fost bun. Atât cât să aud conversația dintre Neia mea și Vuța și să-mi amintesc de Soso și nunta Ebei. Hai, că e mișto! Mai am o țigară de foi. Cine știe de ce o să mai râd când o voi fuma. 😉

Fără categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.