Mă uit pe geam la soarele care învăluie ceea ce altădată însemna ziua Republicii și îmi vine cu greu să cred că mai avem o zi din an. Nu că ar minți calendarul. Ci pentru că un astfel de peisaj e mai degrabă comun unei zile de toamnă târzie, nicidecum sfârșitului de an.

Țin minte ulița copilăriei – stradă nu era pe atunci, când asfaltul era ceva de domeniul SF, iar canalizare era un cuvânt care abia definea blocurile din centrul târgului meu natal. Ea, ulița copilăriei, întâmpina anul nou cu un munte de zăpadă, prin care colindătorii se chinuiau să răzbată, ca să aducă plugușorul ori steaua până în casele oamenilor. Printre ei și vărul meu din satul bunicii, care era mai mereu rupt de frig și înghețat bocnă când ajungea la noi și-l punea mama la dezghețat lângă sobă. 🙂

Și așa cum îmi aminteam eu de zăpezile de altădată, îmi dau seama că nici iarna asta nu a fost de lepădat, așa pricăjită cum a fost ea. După nu știu câți ani, vreo 20 și ceva în orice caz, în urmă cu câteva săptămâni, când am avut parte de o ninsoare din aia care blochează orașele și surprinde autoritățile, AM FĂCUT UN OM DE ZĂPADĂ! 😀 Da, da, din ăla cu mătură în loc de mână – știe toată lumea că omul de zăpadă n-are decât mâna dreaptă, din motive pe care nu le-am depistat încă – și cu o oală pe cap. În loc de cărbuni, i-am pus două pietre pe post de ochi, iar morcov n-am îndrăznit să iau din cămară, pe motiv de… supă de pui. 😉

Nu mă judecați prea aspru! Nu-s Picasso și nici măcar n-am talentul lui Vlăduț, nepotul meu, care știe să deseneze cu acuarele și să facă diverse chestii din plastilină. 😉

Am avut noroc că zăpada era cam umedă și s-a putut aduna bine. Cam handi omul meu, știu, dar e primul după 20 de ani, vorba francezului cu muschetari. Mătura am găsit-o prin șopronul de lemne, o folosesc ca să curăț zona după o sesiune de tăiat de lemne. În schimb, cu oala de pe chelia ciudatei creaturi e o poveste faină. Pentru că e vorba de recipientul din care mănâncă de obicei, Gringo, caucazianul nostru. Jegărită cât cuprinde din motive de amplasare sub cerul liber, în apropiere de cușcă, a fost luată de subsemnatul și donată noii ființe apărute în curte, ca să-i țină de frig. 😉

Prilej de mirare mare pentru Gringo, care dădea semne că nu înțelege ce caută în zonă noul personaj, care i-a invadat teritoriul. L-a privit mirat preț de câteva clipe, n-a știut dacă să-l latre, să-l muște ori să-l lase în pace. M-a privit întrebător, s-a dus spre cușcă, s-a întors, după care l-a acceptat și a fugit să latre niște găini care treceau agale prin grădina de la țară. Mă rog, treburi de câine! 🙂

Omul meu a rezistat câteva zile. Asta în ciuda ploii care a apărut încă de a doua zi. O săptămână mai târziu, din el mai supraviețuia doar o bucată de zăpadă.

Mă uit din nou pe geam. Pfuuu, ce soare în penultima zi din an…