Actul 1: Anunțul

Moartea lui Sergiu Nicolaescu nu a fost anunțată prima dată, pe modelul consacrat, de o televiziune de știri și nici măcar de un ziar de scandal, ci de pagina de net a Evenimentului Zilei. În redacția din Brâncoveanu, noi știam deja de un sfert de oră că ”bulina roșie” a publicat anunțul pe surse și abia atunci s-au îngălbenit ecranele cu breaking-news-uri. Au venit imediat explicațiile: a fost greu să se primească o confirmare clară a morții regizorului. Era prima piesă a unui puzzle care avea să se dovedească extrem de complicat. Totul era învăluit în mister, informațiile veneau greu (noroc cu conerința de presă de la Elias) și, fiind vorba de un nume mare al românilor, nu te puteai juca cu ştirile. Dar chestia asta deontologică s-a aplicat doar când a fost vorba de anunțul morții. După aceea s-a rupt barajul cu lături.

Actul 2: Părerologii, fiul/fiii din flori și incinerarea

Acest act ar putea avea mai multe scene. Prima dată și-au făcut apariția cei care l-au cunoscut, cei care credeau că l-au cunoscut și cei care nu l-au cunoscut deloc, dar dădea bine să-ți expui părerea la tv. Au vorbit prin telefon, invitați în platou, invitați la cadru sau prinși pe stradă, cu microfonul vârât sub nas. Imediat, au început să curgă filmele pe televiziuni – din ziua morții până la incinerare. A fost scena a doua, în care au evoluat pistruiatul, nemuritorii, Mircea sau comisarul Moldovan. Pentru că avem și noi sensibilitățile noastre, ne-am uitat cu milioanele la filmele pe care, să fim sinceri, nu le-am fi urmărit în alte situații decât dacă de pe cablu ar fi ieșit 90% din posturi.

Cea mai grotescă și jenantă a fost intrarea în scenă – a treia – a informațiilor senzaționale, exclusive și șocante. Au apărut fiul vitreg – sau fiii vitregi, încă nu am reușit să mă lămuresc -, sora și soția, locurile unde s-au filmat diferite filme, politicienii care l-au cunoscut, legăturile cu comunismul. Toate tocate, analizate, răsanalizate și transformate într-o ciorbă de controverse, în care pluteau la comun elogiile și criticile.

Anunțul incinerării a stârnit revolta din finalul actului 2. Cum? De ce? Întrebările au frământat o națiune și au dospit în mintea celor care s-au repezit să muște, să lovească, să desființeze. Lumea s-a făcut că nu înțelege un lucru logic: modalitatea de a se despărți de lume a fost aleasă chiar de cel de pe catafalc, cu mult timp înainte, așa cum spune familia.

Actul 3: Plecarea, între aplauze și huiduieli

E punctul culminant al unei morți care seamănă cu un scenariu de film. O amestecătură de români care și-au redescoperit brusc, printre lacrimi şi sughiţuri, actorul preferat al tinereții ori copilăriei, aplauze la ieșirea sicriului din Cercul Militar, huiduieli la apariția nevestei îmbrăcate în alb, televiziuni, care – cu mici excepții – au călcat în picioare dorința familiei, invocând un nebulos interes public, un răspopit care ar fi fost chemat să facă o slujbă, agenți ai bisericii trimiși să împiedice așa ceva – deși Patriarhia a negat clar zvonul, un Iliescu parcă mai tânăr, dar mai puțin ateu ca altădată, oferind explicații din Sfânta Scriptură despre întoarcerea omului în pământ, și nişte tanti care își arogau dreptul de a lua decizii ori de a chema Guvernul să se implice. Şi să nu uit: mistere, paltoane, mesaje.

Epilog. Dincolo de senzațional, de controverse, de opinii populiste, rămâne amintirea omului care a marcat generații la rând. Cel care ne-a adunat în fața televizorului ori în sălile de cinema, care ne-a creat personajele pe care nu ezitam să le folosim în jocurile de pe stradă, când ori eram voievozi sau regi, ori „românii” care se băteau cu „nemții” prin șanțurile transformate în tranșee. Cel din cauza căruia tăiam hârtii din caietele vechi de română să le transformăm în așa-zise manifeste, pe care le aruncam doar prin curtea casei.

Dacă este adevărat că el și-a dorit să fie incinerat, nu-și mai are rostul nicio discuție. Ca om dotat cu liber arbitru a ales şi cine sîntem noi să îl judecăm pentru asta.

Nu era idolul meu şi nu m-a interesat ca politician. Nu-l ridic în slăvi, cum fac plângăcioşii şi lansatorii de huiduieli, dar nici nu-l târăsc în mocirla scandalului. Cu greșelile sale sau cu nenumăratele calități, indiferent în ce tabără l-ar arunca ura sau adulația contemporanilor morții sale, cu un singur lucru trebuie să fim de acord: Sergiu Nicolaescu este cel mai mare regizor român.