Măi, Ceaușestilor, noi vrem să introducem democrația în România, așa cum am auzit că este în țările dezvoltate, dar nu o să știm să o aplicăm pentru a face să-i fie mai bine poporului român, fiindcă nu ne duce capul. (…) Știm însă că vom face legi ca din patru în patru ani să ne sfâșiem între noi prin orice mijloace ca să ajungem la putere. O să vindem și distrugem pe rând toată țara, bucată cu bucată (…) și, dacă ați fi în viață, poporul, sătul de incompetența, stângăcia și viclenia noastră, poate ar fi tentat să vă aducă înapoi în fruntea țării și pe toți ăștia care ne-am bătut joc de țară ne-ați băga la zdup. Așa că trebuie să vă omorâm.

Asta ar fi trebuit să le spună Ceauşeştilor cei care au decis să-i împuşte în decembrie 1989. Nu au făcut-o, pentru că nu au avut niciodată mustrări de conştiinţă, iar pentru ei adevărul e o metaforă, bună de pomenit doar în declaraţii rostite cu patos în faţa a ceea ce ei consideră prostimea.

Cuvintele lor ar fi vrut să le audă şi unul dintre cei care au văzut pe viu cum foştii lideri comunişti au căzut sub gloanţele soldaţilor din Târgovişte. Este vorba despre comandorul în rezervă Alexandru Popa. Originar din Lazuri de Beiuş, la o aruncătură de băţ de oraşul meu natal, comandorul este cel care pe 25 decembrie 1989 ateriza cu elicopterul printre miile de cartuşe trase în cazarma unde erau deţinuţi Nicolae Ceauşescu şi şefa cabinetului doi. Îi aducea de la Bucureşti pe generalul Victor Stănculescu, pe Gelu Voican Voiculescu şi pe viitorul şef al SRI Virgil Măgureanu, fără să ştie că aceştia vor parafa prin prezenţa lor decizia de ucidere a fostului şef al statului. Două ore mai târziu, bihoreanul de lângă Beiuş asista la punerea în aplicare a unei execuţii despre care nu se fereşte să spună că fusese decisă înainte de proces.

Eu eram la 25 de metri (…), lângă elicopter, şi am auzit cum Ceauşescu a început să strige „Trăiască România Socialistă! – Trăiască România liberă şi independentă! Moarte trădătorilor!”, în timp ce erau duşi spre locul execuţiei. Se auzea şi vocea Elenei Ceauşescu, dar nu am înţeles ce spunea, fiind acoperită de glasul soţului ei. Am văzut cum subofiţerii care îi încadrau i-au pus cu spatele la zid, s-au retras 3-5 metri şi au început să tragă în ei, fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat.

Comandorul Popa crezuse că-i va duce vii pe Ceauşeşti la Bucureşti, unde vor fi judecaţi, dar a decolat spre Capitală cu cadavrele celor doi, acoperite cu foi de cort. Când au ajuns lângă stadionul Ghencea, membrii completului de judecată şi cei care au asistat la proces au plecat, iar cei din elicopter au primit ordin să aştepte lângă „colete„.

Adevărul e că noi am crezut că Gelu Voican Voiculescu o să ne împuşte şi pe noi, ca să nu mai rămână în viaţă martori oculari ai execuţiei şi ai transportului.

Elicopteriştii nu au fost împuşcaţi, dar au plecat şi au lăsat cadavrele Ceauşeştilor în grija unor militari. Problema e că aceştia din urmă au crezut că au de-a face cu o cursă, pentru că au confundat cadavrele cu nişte manechine de plastic – asta ca să înţelegem cât de mare era nebunia în acele zile. Au plecat şi ei şi, nesupravegheate de nimeni, corpurile au zăcut acolo până a doua zi, când au fost recuperate de armată.

Toate sunt momente de istorie cuprinse în cartea „Ultimul zbor cu soţii Ceauşescu„, scrisă de comandorul Alexandru Popa. E bihorean de-al meu, ba mai mult s-a născut în Lazuri de Beiuş, lângă oraşul meu natal. M-a sunat într-o dimineaţă, acum câteva săptămâni, să-mi spună că îşi lansează cartea şi că mi-o trimite să o citesc. Recunosc că m-a onorat telefonul primit şi i-am promis că o voi lectura cât de repede. În plus, le-o voi da şi colegilor de la emisiuni, să o prezinte în cadrul unui material. M-am ţinut de cuvânt doar în ceea ce priveşte cititul cărţii şi pentru că nu am mai ajuns să le-o dau – deocamdată – colegilor mei să o şi arate, am decis sa o pomenesc aici, pe blog.

E scrisă de un militar de carieră, se simte asta din limbajul care dobândeşte uneori un caracter cazon. Dar o mare parte din carte este învăluită de dorul de locul natal. Acolo se simte sufletul comandorului Popa, acolo reînvie perioada copilăriei şi a tinereţii, acolo trăiesc personaje atât de pitoresc şi uman descrise, încât e greu să laşi cartea din mână. Pentru fostul ofiţer, ajuns apoi comandant al Unităţii Speciale de Aviaţie a Ministerului de Interne, zona Binşului rămâne cea mai frumoasă din lume, iar eu pur şi simplu nu pot să-l contrazic. 🙂 Ştiu ce sentimente ne transmite tuturor celor din Ţara Beiuşului pământul care ne-a văzut venind pe lume, unde ne-am trăit copilăria.

Istoria se scrie întotdeauna de învingători. Nu ştiu cine a ieşit victorios în acel decembrie, acum aproape 24 de ani. Ştiu că aveam nevoie de libertate ca de aer, dar nu uit că democraţia originală care a urmat a însemnat şomaj pentru părinţii mei, eforturi imense, muncă şi stres ca să putem merge înainte ca familie. Şi mai ştiu că la un sfert de secol de la moartea a peste 1.000 de români care au visat o viaţă mai bună am rămas o ţară săracă, cu oameni trişti, prost plătiţi şi minţiţi continuu, cărora statul este incapabil să le asigure drepturile minime: la sănătate, la drumuri normale, la educaţie, la un salariu decent.