Printre primele amintiri legate de aparatul de fotografiat se numără una întâmplată pe la vreo 3 ani, în singurul studio foto din Beiuș, unde ai mei părinți m-au dus să-mi întipărească mutrița într-o poză alb-negru. Evident că eram colorat de sus până jos: bundiță albastră, pantofi negri lucioși, pantaloni gri cu alb (asta își amintește mama, să nu se creadă că-s vreun geniu care reține detalii încă din primele zile de viață :D) și figura de mediteranean 😉 , că eram negruț ca un trăitor pe malurile grecești ori hispanice ale mării celei mari.

Nenea Cosma, tatăl unui coleg și maestru foto de provincie, m-a pus să stau într-un decor format dintr-o tradițională scară care se termina nedefinit undeva, la nivelul capului meu, după o perdea. Mi-a dat autobuzul propriului fiu, jucărie pe care am vrut cu multă eleganță – urlete și plânsete – să o trec în proprietatea mea, și o minge – știu că era cu buline, în rest memoria m-a lăsat și nu rețin culori sau mărimi.

Ca să stau nemișcat în timpul magicului moment al imortalizării, fotograful mi-a făcut semn să mă uit la… păsărică. Obsedaţilor de orice gen le spun să-şi ţină gândurile idioate pentru ei, pentru că pe aparatul foto, chiar în stânga, se odihnea o pasăre multicoloră. La care se uitau toţi copiii, fără excepţie, atunci când se declanşa bliţul. De aceea, toţi minorii acelor ani – ’70-’80 – aveau privirea undeva spre stânga fotografiei, care era, cu mici excepţii, în format alb-negru şi cu zimţi pe marginile hârtiei.

Toate fotografiile copilăriei, vreo 250-300, erau păstrate de părinţii mei într-o pungă, pusă într-un dulap sub mapa de plastic cu documente. Majoritatea, alb-negru şi cu hârtia zimţată. Abia mai târziu, când frate-meu făcuse rost de un aparat rusesc cu film, ne-am permis să avem hârtie fără zimţi 🙂 şi altă atitudine – liber aleasă – în faţa aparatului. Au urmat pozele făcute de dirigintele meu din gimnazială şi liceu, mare pasionat de tot ce înseamnă arta fotografiei. Atunci au apărut şi culorile în arhiva mea foto, mutată deja în albume chinezeşti, cumpărate joia, din piaţă.

Acum sîntem la ani lumină de acele vremuri. Numai în ultima jumătate de an am făcut cu un banal aparat Nikon Coolpix L20, varianta mai veche a mai dotatului L27, am făcut mai multe fotografii decât în toţi anii copilăriei. Evident, color şi muuuuult mai clare ca pozele de altădată. Printre ultimele sînt astea, care mie îmi plac. Cam artistice s-ar vrea, dar asta e chestie de gust până la urmă.

Recunosc, m-a prins microbul fotografiei şi am devenit un cititor pasionat al siteurilor de profil. Mă uit şi peste cele care oferă aparate de fotografiat, că nu ştiu niciodată când pun ban pe ban şi îmi iau unul. Pentru fotografii de zi cu zi, ca să zic aşa, am ochit un Fuji Finepix S2800, de 14Mpx, zoom optic 18x, care oferă şi filmare HD. Pentru chestii mai dificile, dar şi potrivit unui buzunar mediu, n-aş ezita să aleg un aparat DSLR Nikon D3100 cu obiectiv 18-55mm VR.

Am timp să mă decid şi să aleg ceea ce îmi convine mai mult, din toate punctele de vedere. Sînt un autodidact în ceea ce priveşte fotografia, dar orice sfat sau îndrumare este mai mult decât binevenit/ă. Rezultatele le voi posta pe blog, cu siguranţă.

P.S. Ştiu, articolul pare publicitar şi pe alocuri chiar este. Dar, fără lozinci, mie chiar îmi place fotografia.