Sînt un tip ușor de impresionat, dar anii de presă – petrecuți pe teren, la accidente, procese, demonstrații și alte evenimente – au ridicat în jurul meu un zid peste care trec cu greu emoții și trăiri. E esențial să poți trece peste drame și să mergi înainte.

Au fost, totuși, unele întâmplări care au reușit să facă breșe prin zid și să producă o învălmășeală de sentimente, lacrimi și  întrebări. Așa cum s-a întâmplat când doi colegi de-ai mei au pierit într-un accident nenorocit, departe de casă, alături de fetița lor. Așa cum s-a întâmplat când tata a plecat, măcinat de suferință, să își liniștească sufletul într-o lume pe care mi-o imaginez ideală.

Așa cum s-a întâmplat când, cu aproape un an în urmă, am ajuns undeva lângă Munchen, în vizită prin lagărul din Dachau. Locul unde mii de oameni au fost chinuiți și uciși de nebunia cretină a naziștilor.

În Dachau – localitatea – am intrat după un drum pe autostradă și după câteva indicații scurte, date din fața unor pahare de bere de niște nemți care își astâmpărau setea în magazinul unei benzinării. Zona e superbă, șoselele – ca-n palmă și, în ciuda faptului că e un loc intens frecventat de turiști, autocarele nu blocau nicio bandă de drum și nu stăteau în lungi cozi, de genul celor din vama Borș. De altfel, parcarea pentru vizitatori e într-un loc pe care, dacă nu ar fi bariera de la intrare, nici nu l-ai bănui că ar avea o astfel de destinație. Ai spune cel mult că e destinată localnicilor care își lasă acolo mașinile pentru a petrece un week-end cu bere și cârnați la iarbă verde. Terenurile de sport din zonă, unde niște băieți fugăreau o minge în aplauzele câtorva sute de spectatori adunați pe margine, confirmă imaginea liniștită a locului.

Un drum care șerpuiește printre copaci și ziduri verzi, trece peste un pârâu și te duce spre intrarea în temutul lagăr, destinația finală pentru cei pe care acum mai bine de jumătate de secol naziștii îi socoteau în afara rasei ariene. Câteva panouri îți oferă date istorice, turiștii – mai ales japonezii – se plimbă cu un soi de telefon la ureche, în care ascultă explicațiile unui ghid nevăzut și nici nu-ți dai seama când, parcă și el temător, drumul se oprește direct în fața grilajului masiv de la intrarea în lagăr. Modelată din fier forjat, mincinoasa lozincă ”Arbeit macht frei” mi-a provocat instantaneu un gol în stomac. Nici nu vreau să mă gândesc ce au simțit nevinovații care erau aduși ca animalele să fie exterminați la Dachau în anii ’40.

Curățată și bine întreținută de autorități, curtea interioară nu arată nimic din faptul că în urmă cu 70 de ani era locul în care își duceau ultimele zile oamenii care nu erau pe placul regimului nazist. Turiștii calcă liniștiți peste pietrișul pus printre barăcile cu celule.

Căldura de afară se oprește brusc la intrarea în barăcile care îi țineau închiși după gratii pe dușmanii regimului. De acolo începe frigul: cel fizic și cel care te înfioară doar când vezi condițiile în care trăiau deținuții.  Cei mai periculoși – în opinia naziștilor lui Hitler – erau intelectualii, oamenii vocali, care se opuneau fățiș ideilor celui de-al treilea Reich. Pereții scorojiți sînt păstrați în aproape aceleași condiții ca în anii în care celulele înghițeau vieți după vieți și priveliștea nu poate să nu te înfioare. Peste tot sînt puse fotografii ale celor închiși ori desene făcute de deținuți, mărturii ale chinurilor la care erau supuși.

Într-una dintre celule, cei câțiva preoți de rang înalt închiși în lagăr și-au amenajat un fel de altar, unde oficiau slujbe.

Cele mai șocante imagini sunt afișate într-o clădire învecinată, un muzeu al ororilor, unde n-am fost în stare să scot un cuvant. Fotografiile sunt dure, poveștile, teribile – printre ele și cea a doctorilor care făceau experimente cu apă de mare pe detinuti. Există și o cameră unde sunt pomeniți homosexualii uciși din cauza orientării lor sexuale. În plus, grămezile de cadavre stau mărturie, în alb si negru, a nenorocirilor petrecute la Dachau.

Din traseul turiștilor nu are cum să lipsească barăcile unde stăteau, ca animalele, zeci de oameni într-o cameră, aruncați pe paturi de lemn. Tot la comun erau și toaletele și locurile unde se spălau.

Această baracă este una dintre zecile care existau la Dachau în timpul celui de-al doilea război mondial. Ele nu au mai fost păstrate, iar în locul lor au fost lăsate doar fundațiile și câte o piatră pe care stă scris numărul barăcii.

Cred că nemții își recunosc greșelile din trecut și parcă vor să își ceară iertare pentru ele. Într-o parte a fostului lagăr de la Dachau au fost ridicate biserici, de fapt monumente de cult creștine și evreiești, în memoria celor uciși în mica așezare de lângă Munchen.

Dacă până aici turistul nu are cum să nu fie impresionat, când ajunge în zona crematoriului te străbate un fior. Deși le-ai văzut la televizor, în documentare, sau in fotografii de arhivă, imaginile cu cuptoarele în care erau incinerați deținuții uciși în așa-zisele camere de duş – de fapt, de gazare – amestecă sentimente de durere, șoc și furie cu întrebarea rămasă fără răspuns „Cum naiba s-a putut întâmpla așa ceva?”

Cuvintele nu-și prea au rostul. Câteodată nici nu trebuie să asculți explicațiile vreunui ghid. E suficient să simți pur și simplu și să încerci să înțelegi, pentru ca astfel de nenorociri să nu se mai întâmple vreodată.