Mulţumesc!

tort
De parcă nu ar fi fost suficient că sînt alături de mine, colegii mei au avut grijă să nu mă lase să uit de televiziune. Așa că mi-au făcut cadou o cameră video. Toată numai miere și fructe – la propriu – 🙂 , cu brandul și butoanele clar ieșite în evidență. Ce să mai zic? Mă înclin. Apoi o mănânc! 😀

Am râs mereu de cei care urcă pe o scenă și își încep discursul cu mulțumiri adresate unei jumătăți de planetă, de la soț/soție, mamă, tată, frate și bucătăreasa din casă până la câinele vecinilor care i-a ajutat să redescopere sensul vieții ori Cristofor Columb, care a descoperit continentul unde ei își câștigă acum milioanele de dolari. Mi se părea o înșiruire inutilă de nume, pentru că în afară de ei și cei enumerați, puțini erau interesați cui i se adresează.

Da, dar pentru personajul din fața microfonului erau importante persoanele care l-au ajutat să ajungă acolo. Am înțeles asta mai târziu, dar tot i-am privit pe ”mulțumitori” ca pe niște chestii exotice, prea teatrali cu recunoștința lor cu tot. 🙂 Eu n-am ajuns în fața microfonului niciodată și nici nu mi-am dorit asta. Am preferat să îl țin ca armă jurnalistică și să ”trag” cu el sincron după sincron. N-am urcat pe o scenă decât în grădiniță, la serbări, și în anul întâi de facultate, la miss și mister Boboc. 😉 Evident, niciodată nu-i târziu să calc pe urmele lui Clooney, Wahlberg sau DiCaprio, ca să înțelegeți la cine m-aș raporta. 😀

Dar, fără nicio urmă de atitudine teatrală, tot vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis în aceste zile mesaje de încurajare. Și nu au fost deloc puțini, spre – recunosc – încântarea mea. Pe lângă susținerea pe care am avut-o din partea familiei, cei care mi-au scris pe blog sau pe telefon m-au ajutat enorm. Au fost colegi, foști colegi, amici, prieteni, oameni pe care i-am redescoperit acum și despre care am aflat că m-au ținut minte. E MARE LUCRU! Am înțeles că nu am trecut inutil prin presă, că oamenii faini alături de care am muncit au văzut că, pe lângă eforturile de la redacție, am încercat să rămân același tip dintotdeauna – uman, fără figuri. Sper că în majoritatea situațiilor – știu că nu întotdeauna și-mi pare rău – mi-a și ieșit. 🙂 Pentru că, vorba cântecului, e mare lucru să fii om.

Indiferent cum va fi de acum înainte, știu că am avut o nemaipomenită experiență de viață în jurnalistică, din care voi păstra doar părțile din care am de învățat. Pe celelalte nu sînt sigur că mi le voi aduce aminte peste ani și ani.

Așa că, dragilor, pur și simplu MULȚUMESC!

Fără categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.