Nici nu mai știu când l-am auzit prima dată pe amicul Adi Ciucuriță spunându-i ”vrăjitorul”. Știu că – în tipicul stil românesc – l-am întrebat pe fostul meu coleg de pe sport, actual producător executiv la Digi24 Oradea, ”cine-i tipu’ ăsta?” :)Eram obișnuit cu două standarde de antrenor: mai în vârstă și indulgent ori tânăr și incapabil să stăpânească energia și orgoliul unei echipe. 

Cristi Achim, vâlceanul în sacou care, deși se mai agita pe bancă, dădea dovadă de seriozitate, profesionalism și de un calm admirabil, era însă diferit. Nu am fost la primul lui meci la Oradea, în care baschetbaliștii lui se băteau în cupă cu cei de la CS Otopeni, în noiembrie 2009. În schimb, l-am văzut în alte meciuri care au urmat și am înțeles că omul e altceva. Am început să-l simpatizez, să-i urmăresc stilul și mutările din timpul jocului și să-l numesc simplu ”Cristi” în discuțiile cu colegii din redacție. La mine, ăsta e semnul suprem de apreciere 🙂 , deși sînt convins că într-o discuție față în față nu i-aș fi putut spune altfel decât ”domnule Achim”.

Urmarea s-a văzut și la știrile TVS, unde, spre mulțumirea lui Adi Ciucuriță, intrau mai multe materiale despre baschet. Mi s-a părut normal să promovezi munca unui antrenor care trăia pentru baschet și care transforma încet o echipă de pluton într-o adevărată forță. Și totul nu ca la americani, peste noapte, ci în ani, prin muncă și efort, așa cum se întâmplă în viața reală celor care vor să reușească.

Cristi Achim are acum trei ani și jumătate la CSM Oradea și mi se pare că e aici dintotdeauna. A reușit să construiască o formație care se bate la titlu, cu jucători care înțeleg că importantă e echipa, nu figurile de vedetă. A reușit să umple o arenă cu mii de oameni, care respiră baschet și trăiesc ca unul singur bucuriile și nefericirea din teren.

Am și uitat că a fost o vreme când baschetul ajunsese să se joace în Oradea, în sala vegheată de Toni Alexe, în fața unor tribune aproape goale. Adi Ciucuriță are niște fotografii chiar de la primul meci cu Cristi Achim pe bancă, în care se vede cum sala era populată de doar câțiva iubitori de baschet, rătăciți printre scaunele goale.

Pe atunci, secundul ”vrăjitorului” era Attila Veres, iar tradiționalul sacou al lui Cristi Achim își făcea intrarea în scenă, alături de proprietar. 🙂

Acum, CSM Oradea are șanse la titlu, deși, în modestia lui – altă mare calitate pe care o apreciez la el -, Cristi Achim s-ar feri să spună acest lucru. Știe că e nevoie de muncă, multă muncă, pentru a ajunge sus și nu vrea să dea speranțe în mod inutil. Ca om care a practicat și iubește baschetul, îmi doresc ca Oradea să devină campioană, iar băieții de la CSM să aducă titlul acasă. Dar, chiar dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, îi voi admira pentru tot ce au făcut, îi voi aplauda și, chiar dacă nu mă voi duce în galerie, voi fi unul din cei mulți care vor spune simplu

MULȚUMIM, CRISTI ACHIM! BRAVO, CSM!

P.S.1 Fotografiile îi aparțin lui Adi Ciucuriță, cu excepția celei de final, realizată de Marton Zoltan.

P.S.2 Acest post aștepta demult să ridice ratingul blogului 😉 , dar m-am luat cu alte chestiuni și nu am apucat până acum. Adi mi-a dat fotografiile încă de anul trecut și a așteptat răbdător să îmi țin promisiunea de a le posta aici. A venit și timpul lor, pentru că încep să descopăr că lucrurile care contează cel mai mult în viață sînt cele pe care le simți importante pentru propria-ți persoană. Iar baschetul chiar mi-e drag!