Pe primul meu câine îl chema Six. Pur şi simplu, nu cu „e”, ci cu „i”. 🙂 Mi-a plăcut cum suna, aşa, mai american, că tot eram în anii comunismului şi îmi plăceau puţinele filme de peste Ocean pe care le vedeam la cinematograful din oraşul natal. Six nu avea pedigree, dar mi-a fost tare drag – cu părul lăţos pe care nu m-a lăsat să i-l tai vreodată şi cu stilul de alergat în trei picioare, după ce unul a devenit inactiv în urma unui contact nedorit cu botul unei maşini. A murit la 13 ani de când l-am primit, ascuns sub masa de lucru a lui tata, plângând încet de durere – era bătrân şi se îmbolnăvise. Recunosc că şi băieţii plâng câteodată…

Pe ultimul l-a chemat Gringo. Pur şi simplu, aşa cum mexicanii îi apelează pe vecinii de la nord. Era un ciobănesc caucazian pur sânge, avea şi carnet de sănătate şi mi-a fost tare drag – deşi mi se spusese că e tare rău şi posesiv, m-a acceptat din prima şi s-a lipit de mine încă din primul moment în care ne-am văzut. Se bucura ca un copil când eu şi Neia mea ne duceam în sat la sfârşit de săptămână, cerea, tot ca un puşti, să se joace, să alerge, să se rostogolească în iarbă şi ştia să dea „noroc” cu mine – adică ridica laba şi o sprijinea de piciorul sau mâna subsemnatului. Ne-am cunoscut când el avea 7 ani şi eram singurul pe care îl accepta să-l ţin la pământ ori să-i dau un vaccin. Vorbesc despre el la trecut pentru că a murit acum câteva zile, ascuns la el în ţarc, plângând încet de durere – mai putea trăi câţiva ani, dar se îmbolnăvise de cancer, spune medicul veterinar. Nu i-au făcut bine nici nenumăratele injecţii pe care i le-a dat şi s-a stins la o zi după ce ne-am despărţit. Recunosc că şi băieţii plâng câteodată… De data asta mai puţin, că s-au mai maturizat şi au ambiţii de bărbaţi.

Această postare nu e un patetic cuvânt de adio pentru un suflet la care am ţinut. Pur şi simplu recunosc că Gringo a fost un animal credincios, de care m-am ataşat enorm. Spre diferenţă de unii oameni pe care i-am cunoscut – mari jigodii şi zero caractere -, caucazianul meu a fost mereu sincer. Am simţit-o când îl vedeam că nu mai ştia ce să facă de bucurie când ne duceam în sat. Iar eu l-am tratat ca atare, având grijă să nu-i lipsească nimic şi tratându-l cu drag, ca pe un bun amic.

Iar asta nu înseamnă că-s vreun înfocat susţinător al drepturilor animalelor. Acolo e o altă discuţie, nu face subiectul postării de faţă.

Şi că tot veni vorba de felul în care oamenii cu adevărat civilizaţi se comportă cu animalele lor, am găsit pe gândul.info o fotografie în care mai mulţi poliţişti salută un ciobănesc german care, după ani întregi petrecuţi alături de colegii oameni, s-a îmbolnăvit şi a fost dus la eutanasiere. Emoţionant…

  (foto Daily Mail)