Mi-am adus aminte că a fost odată ca niciodată – vorba povestitorului – când nu ştiam să fredonez decât atât. Să tot fie vreo 30 şi ceva de ani de atunci. Număram pomii de pe marginea drumului, plângeam după maşinuţe, modelam plastelină şi cântam – e un fel de-a spune – ce îmi trecea prin cap. 😀 Eram doar un copil şi nu priveam în jos. „Lalalalalala„…

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=iJGlRdDKRzQ [/tube]