Craiova cea frumoasă îşi face echipă Dincolo

Am închis înrăit radioul în care moartea unui mare fotbalist era tratată în două fraze şi i-am băgat… exact, acolo, pe nişte băieţi cu burtiere îngălbenite care discutau cu o plăcere abia disimulată despre sicriul în care turcii l-au pus pe cetăţeanul Cioabă.

Am vrut să arunc cuvinte grele aici, pe blog, dar i-am ascultat pe Cristian Ţopescu, pe Balaci şi pe Sandu Boc şi mi-am dat seama că e mai important să-l pomenesc pe Costică Ştefănescu, decât să-i înjur pe infatuaţii cu aere de atotştiutori.

Costica Stefanescu foto: adevărul.ro

Eram doar un puştan când îl auzeam pe Sebastian Domozină pomenind la radio numele lui Costică Ştefănescu. Începeam să înţeleg ce înseamnă „U” Craiova şi, fără să-mi dau seama, deveneam foarte atent ori de câte ori „fotbalul, minut cu minut” ajungea acolo unde juca echipa din cetatea Băniei. Am văzut la televizor meciurile Craiovei şi am priceput de ce unul dintre fundaşii echipei a ajuns căpitanul naţionalei de fotbal. L-am admirat, nu cu fanatismul unui suporter sau al unui fan înnebunit după mingicăriile unei vedete chicioase de azi, ci cu plăcerea de a vedea un tip serios, integru, cel a cărui siguranţă în apărare permitea artiştilor din atac să facă figuri cu mingea.

Pe Costică Ştefănescu l-am perceput mereu ca pe un neamţ, lucid, modest şi inteligent, într-un fotbal românesc ce îi ridică la rang de eroi doar pe jucătorii trecuţi în fişa tehnică la rubrica marcatori ori pe cei care puneau tehnica pe primul lor, fără să gândească prea mult ori fără să o pună în slujba echipei. Poate de asta prea puţini, în afara familiei, prietenilor şi colegilor, îşi mai aminteau de jucătorul Craiovei Maxima, acoperit de non-ştirile despre becali, tănăşi, muţi sau copoşi.

A ales să plece în felul lui Dincolo şi, Doamne, cine sîntem noi să-l judecăm pentru asta? Mi-am văzut tatăl stingându-se încet din cauza aceleaşi boli cumplite, până în clipa în care din omul puternic de altădată rămăsese un pumn de oase şi piele. Ştiu cum îl chinuiau durerile, chiar dacă niciun om nu-şi poate nici măcar imagina durerile inumane prin care trece un bolnav de cancer. Sunt convins că şi Costică Ştefănescu a îndurat chinurile până în clipa în care a decis că moartea e prea departe ca să-i curme suferinţa – şi atunci a chemat-o la el.

În faţa unui OM îmi plec capul. Dacă îmi este îngăduit să spun asta, când am auzit de plecarea fundaşului Craiovei Maxima am simţit golul acela în stomac care m-a vizitat şi când aflam că alţi oameni buni îşi luau „Adio!”

Iar dacă în lumea noastră, Craiova a devenit echipa de care îşi bat joc, la grămadă, profitori, autorităţi şi indivizi cu pretenţii de oameni de afaceri, iar stadionul – doar un loc unde suporterii se reculeg şi trăiesc din amintiri, în Ceruri Constantin Oţet începe refacerea campioanei unei mari iubiri: i-a transferat deja pe Zoli Crişan şi pe Costică Ştefănescu şi-l poate folosi şi pe inegalabilul Oblemenco.

Of, cum se duc oamenii buni…

P.S. 1. Era o vreme când, în materie de fotbal, România însemna Craiova. Când 7 jucători din Bănie jucau cu campioana mondială din anii ’80, Italia.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=2G68OgaDSnw#at=84 [/tube]

P.S. 2 În seara asta nu m-am uitat la televiziunile de ştiri. Nu-s mironosiţă, mă uit constant, la toate, fără excepţie. Dar acum am simţit nevoia să dau pe DigiSport, să mă uit la un meci bun de fotbal.

Fără categorie

1 Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.