– Am și eu sensibilitățile mele!

Așa sună una dintre cele mai cunoscute replici din filmele românești, alea cu comisarul purtător de vestor și revolver. Iar chestia cu sensibilitățile e valabilă pentru toată populația planetei.

Deci nu sînt exclus nici eu, nici cei pe care îi cunosc. Diferența o face modul de manifestare a acestor sentimente, locul și momentul. Toate ne definesc și țin de caracter, bun simț și orgoliul fiecăruia.

Am avut parte în ultimul timp de tot felul de manifestări ale sensibilităților. Oameni pe care am crezut că îi cunosc s-au comportat în diferite feluri, au avut reacții simpatice, dure, dezgustate sau indiferente – și aici mă refer doar la situațiile în care am fost și eu implicat.

Unele m-au deranjat, altele nu. Față de multe am reacționat, dar mai nou am ales să tac și să-mi văd de treabă. Asta nu înseamnă că plec capul. Niciodată! Observ când trebuie să accepți un lucru, dacă poate fi schimbată o situație, când POȚI să lupți pentru un principiu – că de meritat, MERITĂ mereu – și dacă ai cu și pentru cine.

Dacă te mușcă ăia de la care te așteptai, nu-i niciun bai. Dar când o fac persoane cărora le-ai acordat încredere, le-ai susținut și le-ai apărat, îți vine să le bagi undeva și să zici că nu merită să ai încredere decât în familia de lângă tine.

Au fost persoane din categoria enunțată mai sus care s-au ofuscat și m-au luat la rost pentru că mi-am „permis” să le atrag atenția asupra unor lucruri. Simpatice apariții! 🙂 Au fost unii care au reacționat dur, ajungând – din nou, simpatice apariții – să mă ia cu „dumneata” și reamintindu-mi cât s-au stresat la rugămințile mele de altădată.

Nu neg că au făcut-o, dar prezentul îmi arată că motivul nu a fost respectul față de om și ceea ce făcea el, ci – în unele cazuri, nu întotdeauna, și doar în cazul unora – teama și supușenia exagerată. 

Știu, respectul se câștigă, nu se impune. Dar nu am nevoie de respectul unor astfel de personaje și nici nu mă chinui să îl câștig.

Am primit replici de genul „dacă nu ne ajuți, măcar nu ne încurca„. Asta a fost cea mai urâtă chestie! Nu o uit, pentru că, spre deosebire de alții, eu iubesc ceea ce fac.

Și eu greșesc mult și, din păcate, o mai fac. Însă, oricât aș fi de stresat, oricât de ciudat m-aș manifesta, când am greșit, mi-am cerut iertare. Câteodată nu atunci, pe loc. Dar, mai târziu, când am realizat ce am făcut, mi-am călcat pe orgoliu și am cerut îngăduință. Măcar pentru asta mă simt împăcat și țin capul sus, indiferent ce și cum.

În rest, am și eu sensibilitățile mele. 🙂