Colegul meu Claudiu Mihuţ a transmis în direct de la locul unde trei muncitori din Oradea au fost îngropaţi sub un mal de pământ. A venit de acolo epuizat şi marcat de ceea ce a văzut. Claudiu e un tip fain, cu mult bun simţ, care munceşte mult şi vrea mereu să înveţe – când mă uit la el nu pot să nu mă văd pe mine acum vreo 15 ani, în perioada când intrasem în presă. 🙂 Pentru Claudiu, ziua în care a transmis nenorocirea celor trei muncitori a fost o adevărată zi de instrucţie. Fiecare din noi trecem prin aşa ceva.

Prima mea zi de presă a fost faină – mai târziu am catalogat-o drept plictisitoare, în raport cu nebuniile care au urmat. Am fost la pompieri cu un coleg de la Jurnalul de dimineaţă, l-am cunoscut pe colonelul Ţintoi, pe atunci purtător de cuvânt al instituţiei, şi am scris cu viteza melcului (cunoşteam mai bine pixul decât tastatura 😉 ) un articolaş de vreo 300 de caractere. Materialul nu a intrat atunci în ziar, chestie care m-a cam dezamăgit. Dar nu într-atât încât să renunţ! 🙂

Am continuat şi am ajuns să-mi petrec minimum 12 ore în redacţie.

Voiam să fac treabă, să învăţ de la cei mai buni, să ştiu cu ce se mănâncă jurnalismul. Am ajuns reporter pe justiţie şi am frecat băncile din sălile de judecată, după care am fost trecut pe eveniment – unde am învăţat meserie. Mă trezeam în miez de noapte şi împreună cu cameramanul – Cristi Ştefănuţ, Ede Ardelean, Alin Bele Gomboş, Robi Rezmuves – băteam ca nebunii tot judeţul, filmam uneori 5 accidente – s-a întâmplat aşa ceva într-o zi agitată rău -, fugeam la releu să transmitem materialul (pe atunci nu erau ftp-uri şi internet de mare viteză 🙂 ), veneam noaptea târziu acasă, ca a doua zi să o luăm din nou de la capăt. Erau adevărate zile de instrucţie în presă.

Niciunul dintre noi nu ne-am plâns vreodată că e prea greu. Ştiam la ce ne înhămăm, ne-am asumat tot când am ales presa. Foloseam momentele spre şi de la filmări să discutăm despre noi, am legat prietenii cu cameramanii cu care am lucrat – de ei mi-e tare dor, mai ales când văd mulţi din noua generaţie cât se arată de supăraţi că sunt puşi să-şi facă meseria 5 minute după terminarea programului, cum filmează în durere şi nu acceptă critici ori cum se plâng că nu au aia, cealaltă (ei, cu aparate de jdemii de euro şi cu maşină non-stop sub partea dorsală).

Ca reporter, şi eu i-am înjurat pe producători…

…ori editori – în barbă, pentru că nu îmi permiteam nici măcar să ridic tonul la ei, chestie de respect şi bun simţ. Şi eu m-am crezut mai deştept ca alţii, dar am învăţat că e bine ca – din când în când, în momentele esenţiale – să tac şi să fac cât mai bine ce mi s-a cerut. Le dau ignor celor care cred că le ştiu pe toate, deşi nu sînt altceva decât tineri proşti, care nu vor face mare brânză în meseria asta.

Am învăţat şi continui să învăţ de la toţi cei din jurul meu şi îi apreciez pe cei care aplică aceleaşi principii ca şi mine. Continui să iau fiecare zi ca pe una de instrucţie şi mă bucur că mai sunt colegi care fac la fel.