Duminica, atunci când vremea arată exact ca în vara copilăriei şi liniştea satului mi-e cel mai plăcut lucru auzului 🙂 , obişnuiesc să o iau pe Petra şi să o las să alerge liberă pe câmp.

Când se vede eliberată din lanţul în compania căruia îşi petrece săptămâna, căţeluşa noastră o zbugeşte ca din puşcă pe drumul dintre hotare. Se uită din când în când în spate după stăpân. Dar nu-i ia decât o secundă să repornească, în grabă mare, căutările. Se bagă peste tot, e atentă la tot ce mişcă – floare, gâze, păsări -, și vine lângă mine când o strig.

Prima dată când am dus-o pe câmp naveta între mine şi Neia mea.

A învăţat deja drumul până la podul Laboşului şi chiar îndrăzneşte să exploreze câteva zeci de metri mai departe. 😉 Dacă la început eram mai atent ce face, pe unde merge, acum nu-i mai port grija. Vine singură la mine, când vede că schimb ruta sau că mă întorc.

Aşa am timp să fac fotografii. Că peisajele de pe câmp, într-o zi de vară, chiar merită! 🙂

La întoarcere trebuie să-i pun lanţul înainte de a intra în grădină. Asta pentru că încă mai are energie să sară peste tot. Mi-e teamă să nu ajungă prin grădinile vecinilor. 🙂 Iar când o las lângă cuşca ei, Petra se uită mirată la mine, parcă întrebându-mă: „Cât mai e până duminica următoare?” 😀