O lume de indiferenți și de nesimțiți

De obicei, nu folosesc termeni duri. Încerc să înțeleg gesturile oamenilor, caut explicații și evit să-i cataloghez din prima. Sînt situații, totuși, când e atât de clar ceea ce fac, încât parcă și-o cer să fie numiți indiferenți, nesimțiți sau pur și simplu imbecili.

– Cum a ajuns acolo?

Îmi pun întrebarea miercuri seara, când mă duc pe bulevardul Magheru, în drum spre dentist. Pe trotuarul din dreapta, un bărbat e căzut pe pavaj. Pare unul care fusese dărâmat de alcool și s-a recunoscut învins în mijlocul străzii, trecând în lumea viselor. Da, dar afară ploua, era destul de răcoare și omul căzut nu cadra cu peisajul. Putea să se tragă undeva sub un acoperiș, la adăpost de ploaie. Sau poate i s-a făcut rău și a căzut pur și simplu. Doar că nimeni nu era în jurul lui, să-l ajute.

Așa mă gândeam prinvind din mașină corpul inert de pe trotuar.

– Sună la 112!

Îngerul veghetor și-a făcut datoria și a tras puternic semnalul de alarmă. N-am oprit mașina, dar am sunat la serviciul de urgență. M-am prezentat, am descris situația cu omul căzut, le-am indicat locul. Totul, pe nerăsuflate. Însă, surpriză: m-am trezit apostrofat de operatoare că de ce am plecat și nu m-am oprit. Nu de alta, dar…

– Poate că, între timp, omul se ridică și pleacă. Nu vă puteți întoarce și să reveniți cu un telefon?

– Ba da, doamnă, mă întorc!

M-am întors. Totul a durat 2 minute, maxim 3, timp în care nicio mașină nu oprise, niciun trecător – puțini, e drept – nu se aplecase asupra omului să vadă ce are. Am oprit mașina aproape de Crinul Alb și am fugit spre trotuarul de vizavi. M-am aplecat asupra lui și am încercat să văd dacă mișcă, în timp ce sunam la 112.

– Abia mișcă din mână, are ochii semideschiși, respiră greu.

– Miroase a alcool?

– Da, miroase.

– Comunică cu dumneavoastră?

– Nu… Bolborosește ceva, dar nimic clar.

– Nu arată a om al străzii?

Ce naiba de întrebare e asta? Dacă era boschetar, nu era tot om?

– Doamnă, are blugi, cămașă, bască și o geantă. Poate fi un muncitor, poate fi orice…

– Stați să vă fac legătura la Ambulanță!

Răspund și întrebărilor operatoarei de la Ambulanță, care îmi zice să aștept să vină un echipaj. Între timp, sînt singurul care stă lângă omul căzut. Încep să mă conving că ipoteza băutului exagerat e cea mai probabilă. Bărbatul dă semne că vrea să se ridice, dar e clar că nu are nicio șansă. Aburii alcoolului sînt atât de denși…

Îl întreb de când e acolo și renunț la restul întrebărilor, că n-am cu cine să mă înțeleg. Ridică brusc capul, după care, la fel de brusc, îl pleznește de dale. Pfuuu!… Mi-era teamă să nu se lovească și îi trag basca sub cap, după care îl întorc pe o parte, ușor, că dădea semne că vomită. Mi-era să nu se înece.

Îmi amintesc de sfatul doctorului preferat și încerc să nu-l mișc brusc și să-l țin în aceeași poziție până la venirea ambulanței. „E posibil ca, în cădere, să se fi lovit la coloană și nu trebuie mișcat.” Asta mi-a venit în minte și, cum ploaia nu dădea semne de intensificare, am preferat să-l las acolo și să stau lângă el.

– Mișcă?

– Da, mișcă, dar greu.

O doamnă cu umbrelă se apropie și se interesează de omul căzut. E prima care o face. Un tip mă întrebase în trecere dacă am sunat la ambulanță și plecase mai departe. Nicio mașină nu oprise. A trecut și una de la Poliția Locală, dar șoferul nu făcuse niciun gest de a se opri, să vadă ce și cum.

– Să nu le spuneți la 112 că vi se pare că a băut, că atunci nu trimit pe nimeni! Am făcut eu odată asta și nu a venit nicio ambulanță.

– Doamnă, e serviciu de urgență. Cine naiba să ajute, dacă nu ei. Îi sun până când trimit pe cineva, nu poți lăsa omul căzut în ploaie, chiar dacă e mort de beat!

Mașinile treceau non-stop, pietonii, rari, dar nepăsători. Minutele mi se păreau mai lungi ca de obicei. Un bărbat apare în fugă peste drum.

– Am oprit când v-am văzut. Aveți nevoie de ajutor? Îl ridicăm? În ducem de aici?

Omul e de bun simț, vrea să ajute. Îi zic că mai bine îl lăsăm așa până vin ambulanțierii. Dintr-un magazin din apropiere iese o doamnă și se uită la noi. O întreb:

– De mult e căzut aici? L-ați văzut când a căzut?

– Nu. Eu acum am văzut agitație și am ieșit să văd ce s-a întâmplat.

Pe nimeni nu interesa. Indiferența era peste tot. Trecuseră vreo 7 minute și nu se vedea nicio mașină cu girofar. Un minut mai târziu am auzit sirenele.

Echipajul de pe ambulanță l-a verificat pe om și a confirmat că era rupt de beat. Mangă, pentru cei mai puțin pretențioși. Au decis să-l ducă la spital, motiv pentru care l-am ajutat pe asistent să-l pună pe o targă. A fost momentul în care omul s-a trezit din amorțeală. Nu mult, doar câteva secunde. Suficient să întrebe, urlând, ce se întâmplă, să dea violent din mână și să cadă din nou în letargie.

Nu am simțit gustul amar pe care tot îl descriu romancierii și ziariștii. Dar am trăit o imensă dezamăgire. Am văzut indiferența oamenilor, pe care i-a durut fix în partea dorsală de omul căzut lângă ei. Indiferent ce probleme ar fi avut, niciunul dintre ei nu le-a lăsat la o parte ca să oprească să-l ajute pe cel căzut. Și au trecut mașini cu sutele prin zonă. Și au trecut pietoni pe lângă el.

Au preferat să considere că au de-a face cu un bețiv. „Dă-l în mă-sa, a băut ca porcu’! Și-o merită!” Asta a fost, sigur, prima reacție a tuturor.

Dar dacă bărbatul avea o problemă de sănătate? Dacă îl doborâse un leșin, un atac de cord? Și ce dacă era bețiv? Nu e tot om?

Într-un oraș cu aproape 200 de mii de locuitori poți muri în stradă, în plin centru, nebăgat în seamă. Ce fel de oameni am ajuns, totuși?

Fără categorie

2 Comments

  1. Sa vezi de era cazut la marginea soselei. Te trezeai ca dai cu subsemnatul la politie. Trebuia sa dovedesti ca nu l-ai lovit cu masina chiar daca nu ai urme pe bolid si omul era doar rupt de beat. Pe considerentul ca la romani politia te considera vinovat din start daca te afli in preajma unui asemenea eveniment.

  2. Indiferenta,nesimtire si tupeu…mai ales tupeu..
    ..cred ca sunt cuvintele cele mai potrivite pentru vremurile in care traim,indiferent de imprejurari.
    A fi om in ziua de azi nu mai e la moda, pentru ca din moment ce acorzi un minim de respect si atentie celor din jurul tau si daca ii mai si ajuti.. risti sa devii un fel de ”caine” pentru ei,fiind privit si tratat ca atare.
    Lumea s-a schimbat atat de mult,iar oamenii care te-ar putea intelege sunt parca de negasit,atat de putini incat ai senzatia ca nici macar nu mai exista.
    Acum totul se bazeaza pe „prietenii” aparute peste noapte,pe tot soiul de „simpatii” ..totul e frumos atata timp cat arati bine,iti merge bine si stii sa zambesti frumos si sa dai din cap…
    Insa in momentul in care apare o problema,oricare ar fi ea,de orice natura,locul e gol,ramai singur si uitat de toti cei care te-nconjoara…nimeni nu s-ar opri atunci cand chiar ai avea nevoie.
    Din pacate astia suntem…

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.