Concediu prin Europa: Drumul spre Nisa

Ideea a venit simplu…

– Hai să facem concediul de anul ăsta la Nisa!

…din partea doamnei mele. Că numai ea se decide pe moment, în funcție de ce își dorește. 😀  Explozivă, exuberantă, a mea. Subsemnatul e mai… conservator. M-am și manifestat ca atare.

– Dar nu am pregătit nimic. Nu știu drumurile. Nu cunosc cum se plătește pe acolo. Unde ne cazăm?

Neia mea m-a convins simplu.

– Ok! Dacă nu vrei, mergem în sat și ne apucăm de lucru! 😉

Gândirea mi s-a schimbat radical și am uitat instant de drumul spre necunoscut. Mi-am luat drept motto celebra zicere „Ce-o fi, o fi!” şi, după ce am pus bagajele în maşină – a doua zi după discuţia de mai sus, am pornit spre litoralul vedetelor. Trăiam sentimente oarecum confuze: evident că eram superbucuros şi mai mult decât curios să văd Nisa şi Monte Carlo, dar eram şi cu un oareşce gol în stomac: cum o fi drumul?

Dar ăsta, golul în stomac, a dispărut rapid, imediat ce am trecut în Ungaria. Noi am ales ruta pe autostrada M3 din Debreţin, până în Budapesta, iar după o tură prin oraş – din cauza GPS-ului şi spre disperarea jumătăţii mele 🙂 – am ieşit pe autostrada M1 spre Viena. Am preferat autostrăzile foarte bune ale vecinilor maghiari: dacă tot plăteam aproape 3.000 de forinţi pentru vigneta valabilă 10 zile , apăi să galopăm, nu să stăm în spatele camioanelor!

În ciuda timpului scurt dintre decizie şi plecare, am reuşit să chestionez internetul în legătură cu traseul. Cunoscând mai bine Austria, am ales să mergem spre Nisa via capitala fostului imperiu habsburgic, chiar dacă drumul era mai lung cu vreo 140 de kilometri – în total peste 1600 de kilometri. De Slovenia, pe unde drumul era mai scurt, nu prea ştiam multe, aşa că – din cauza golului ăla tâmpit din stomac – am propus ruta mai lungă. Dar nu mi-a părut rău.

Până la vama cu Austria am avut parte de vreme bună. Ceva nori se adunau însă pe cer, iar în momentul în care am oprit pentru o reenergizare cu un ciolan la Paprika Csarda – aproape de Nickelsdorf – eram siguri că ploaia ne va însoţi prin Austria.

CAM01133

Şi aşa a fost. Am condus până târziu în noapte, pe o ploaie care cred că a confundat vara cu toamna. Noroc că eram pe autostradă – pentru cei care vor să ştie, vinieta în Austria e de 8,5 euro pe 10 zile; chiar şi aşa am avut parte de o mini-inundaţie, de eram obligaţi să mergem cu vreo 60 de milometri la oră, în şir indian. S-a întâmplat dincolo de Viena, spre Graz, într-o zonă unde, colac peste pupăză, se făceau şi lucrări.

(Aici nu mai postez fotografia făcută pe acolo, pentru că nu are niciun fel de calitate artistică şi nici utilă nu-i)

Am alimentat şi chiar îi spuneam Neiei mele că sînt în stare în aceea noapte să conduc până la Nisa. Adică încă vreo 800 şi ceva de kilometri. Evident, bravam, dar asta mi-am dat seama doar după ce am oprit la un motel de pe marginea autostrăzii, dincolo de Graz, lângă Volkermarkt.

Cum am pus capul pe perna confortabilului pat din camera de la Rosenberger, cum am adormit. 🙂

Ziua a doua ne-a întâmpinat cu o burniţă ca-n mijlocul toamnei, cu turişti în pantaloni scurţi – eu eram unul dintre ei 😀 -, dar cu pelerine de ploaie. Am pornit la drum cu părerea de rău că nu am văzut Worthersee  , staţiunea pe care Neia mea voia să o vizităm (nu-i timpul pierdut!), dar curios să văd nordul Italiei. Din goana maşinii, e drept, dar nu am fost dezamăgit. Am văzut Alpii! 🙂

Alpi ItaliaAlpi Italia 1Alpi Italia2Alpi Italia3

Italienii au o ţară frumoasă – ce naiba mai caută atunci în România, nu? 🙂 Sînt convins că am descoperit a milioana parte din ce are Peninsula de arătat în materie de peisaje. În plus, autostrăzile pe care am circulat noi au fost cele mai bune din toate ţările prin care am circulat, dar şi cele mai scumpe.

Ca o idee, aventura rutieră prin nordul Italiei ne-a costat vreo 70 de euro încolo şi alţi 67 de euro la întoarcere (am mai ratat şi eu câte o ieşire de pe autostradă). La ei se plăteşte la suta de kilometri parcursă, ceva de genul. Când intri pe autostradă îţi iei un tichet, pe care ţi-l cuantifică un aparat la ieşire. Noroc că, dacă eşti atent, drumul te duce aţă unde ai de mers şi nu tot trebuie să iei pe tichete. Pe care, apropo, e bine ca şoferul să nu le piardă.

Am descoperit pe marginea autostrăzii spre Udine restaurantele Autogrill. Curate în zona respectivă – explic într-un post ulterior de ce fac precizarea asta -, cu internet, oferit pe alocuri chiar de compania italiană de autostrăzi, cu marfă bună, dar cam scumpă şi cu o cremă de îngheţată care a impresionat-o până şi pe Neia mea. 😀

Caffe Gelato Autogrill

Şi că tot veni vorba mai înainte de ratări de ieşiri de pe autostradă, eu am reuşit o minunată ieşire fără să mă oblige nimeni să o fac. Pur şi simplu, ajunsesem într-o zonă cu lucrări, nu am fost atent la lucrări şi… uite bariera unde trebuia să plătim. Evident, nervi şi agitaţie – eu, „de ce nu eşti şi tu atent? Unde ţi-e capul?” – jumătatea mea. Am văzut sensul giratoriu care mă retrimitea pe autostradă şi m-am calmat. Acelaşi lucru l-a făcut şi Neia, dar numai după ce:

– Uite un outlet! Parcă e Parndorf! 🙂 Fă dreapta, ACUM!

Şi uite aşa am ajuns la Noventa di Piave Designer Outlet, un „parndorf” italian, la vreo 40 şi ceva de kilometri depărtare de Veneţia. Un outlet de firmă, de fapt, că am văzut magazine unul şi unul, cu hăineturi de-ale lor. Moderne şi atrăgătoare, recunosc. De aceea, jumătatea de oră promisă de Neia mea s-a transformat în vreo 3 ore. Timp în care am mers prin magazine – mai ales doamna mea -, ne-au interesat preţuri, materiale, mărci – din nou, mai ales pe doamna mea – şi am vizitat magazinele Ferrari, Fossil, am mâncat o îngheţată (buuuună) şi am făcut fotografii – evident, mai ales eu. 😀

Noventa di Piave1Noventa di Piave2

Partea de câmpie a nordului italian nu m-a impresionat deosebit, dar sînt convins că o tură pe drumurile lor naţionale, prin localităţi, ar da o altă imagine.

Nici nu am văzut când am intrat pe Autostrada del Fiori, frumoasa şosea care leagă Genova de Ventimiglia, până la graniţa cu Franţa. Atent la trafic şi la tunelurile care se înmulţeau pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, era să pierd imaginea viaductelor, de la înălţimea cărora îţi prăvăleai privirea spre căsuţele parcă de jucărie aflate la zeci de metri sub noi.

Nu am fotografiat zona, pentru că mi se părea periculos să nu fiu atent chiar şi o secundă la drum. În schimb, am furat cu coada ochiului imagini cu munţii, marea şi podurile căţărate pe versanţi. 🙂

Şi uite aşa am ajuns târziu, seara, la graniţa cu Franţa. Mi se părea că am călătorit mai repede decât cu o zi înainte, senzaţie confirmată de doamna mea. Am plătit cei 2 euro şi 30 de cenţi ca să intrăm pe autoroute A8, care ne-a dus cap compas spre Nisa. Am ajuns la miez de noapte, iar ce m-a mirat a fost străduţele înguste pe care ne-a dus „Marcel„, gps-ul nostru. Dar a făcut-o după toate regulile artei, adică ne-a scos direct în faţa hotelului pe care îl rezervasem doar cu o seară înainte, din Austria.

– Aţi ajuns la destinaţie!

Aventura pe Coasta de Azur tocmai începea! 😉

umbrelute Coasta de Azur

 

Fără categorie

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.