Mi-am sărutat jumătatea şi am pornit-o lejer, ca un adevărat milionar 😉 , spre zona portului din Monte Carlo. Mai întâi, pentru că l-am văzut pe poliţistul din intersecţie extrem de atent, am trecut regulamentar, pe „zebră„. După aceea am observat că am fost singurul care am făcut asta 😉 ; mai încolo turiştii treceau liniştiţi drumul printre maşinile care se mişcau aşezat, la limita vitezei a doua.

M-am îndreptat spre mare coborând nişte scări printre clădiri pe care nu am putut să nu le fotografiez.

După care am ajuns pe promenada de lângă port. Am crezut că din câţiva paşi pot ajunge lângă miliardele – în total 😀 – ancorate în zonă, dar m-am înşelat. Cu doar câţiva kilometri.

– Mă, tre’ să vorbesc cu cineva, să îi spun ce văd… ce simt. Pfaiiiii, ce imagine. Miliarde de euro care plutesc pe mare! 😀

E rezumatul extrem de redus al discuţiei pe care am avut-o cu frate-meu, pe care l-am sunat în timp ce mă sprijineam de o balustradă, lângă câţiva ruşi, şi mă uitam la iahturile din port. Trebuia să spun cuiva ce văd, să nu ţin doar pentru mine. Neia mea mai văzuse peisajul, nu aveam cum să o dau pe spate. Dar fratelo a fost îngăduitor şi m-a ascultat până la finalul celor aproape 10 minute vorbite în roaming 😀 .

Am avut ce vedea.

Liniştit, ca un obişnuit al oraşului, 😉 am luat-o spre pontoane, ca să văd de aproape vasele.

Evident, plin de turişti. Aşa că simţeam în mediul meu.

Mi-a luat câteva ore să mă plimb prin port. Am căscat ochii la tot ce mi-a ieşit în cale şi am întrebuinţat la maximum telefonul meu LG, transformat în aparat foto de concediu. 🙂 Adevărul e că, prin vizită în Monte Carlo, nu poţi rata portul; e musai să-l vedeţi când le treceţi pragul milionarilor.

Am mai făcut ceva pe acolo, care a trezit suspiciunea unui echipaj de Poliţie. Nu, nu am vrut să dau un jaf în stil românesc şi nici nu aveam de gând să şed cu mâna întinsă. În schimb, am luat la pas nişte scări, din multe care urcă printre casele şi blocurile îngrijite. Agenţii m-au privit cam cruciş: nu cred că au prea văzut un turist care să se complice cu scările abrupte, tare obositor de urcat – m-am convins repede – şi care duceau spre o stradă care nu oferea multe de văzut. 😀 Dar m-au lăsat în pace.

Iar de sus am mai aruncat o privire spre blocurile căţărate pe munte, dar atât de aproape de mare.

M-am întâlnit cu jumătatea mea după câteva ore de plimbare, chiar în locul unde se atinge cea mai mică viteză din Formula 1, în curba în ac de păr de pe traseul din Principat. 🙂 Care nu a impresionat-o pe Neia mea. În schimb, eu… 😀 Eu am simţit o miime din sentimentele încercate de piloţi, după ce am trecut prin zonă cu Mercedesul din dotarea personală.

Nu am petrecut toată ziua alături de monegasci, dar am adunat o tolbă de amintiri. Pe care le am şi acum proaspete. Că nu oricând apuci să te plimbi alături de milionarii din Monte Carlo. Pe jos, dar te plimbi. 😀

Dar, cu siguranţă vom reveni pe acolo.