După ce în concediu ne-am bronzat pe malul Mediteranei, ne-am plimbat pe Promenada Englezilor şi i-am vizitat pe milionari la ei acasă 🙂 , ne-am făcut bagajele şi, cu o oarecare părere de rău, am părăsit Nisa şi ne-am aşternut la drum spre casă.
Nu înainte de a ne lua la revedere de la Coasta de Azur de undeva de sus, de pe munte, de la o benzinărie – combustibil ieftin, cel mai ieftin de pe drumul până la Trieste -, de unde se zărea marea şi o parte din Monaco.
Prima etapă: Italia
Am decis să o luăm spre casă prin Slovenia din două motive: traseul mai scurt şi dorinţa de a vedea ceva nou. Pe o bună parte din drum, prin Italia, ne-a însoţit o ploaie în aversă, care ne-a obligat la un moment dat să ne oprim pe autostradă, într-o coloană kilometrică. Totul s-a rezolvat după ce soarele a spart norii şi ne-a permis să atingem vitezele normale.
Am descoperit, cu nemulţumire, că restaurantele Autogrill pot fi şi aglomerate, lipsite de mâncare bună şi chiar murdare pe alocuri. Asta că tot spuneam într-o postare anterioară că în nord am rămas plăcut impresionat de oferta lor. Dar, na, asta era în nordul peninsulei, acum mergeam spre Slovenia. Şi chiar am refuzat să mâncăm ceva într-un astfel de restaurant…
La fel de nasol a fost într-o benzinărie dinaintea graniţei italo-slovene. Mizerie cât cuprinde, bude incredibil de insalubre, cu oferte erotico-masochisto-homosexuale lăsate peste tot şi cu un puternic miros de urină pe lângă clădiri. Ne-am luat vinieta de Slovenia şi am plecat dezgustaţi de acolo, strecurându-ne prin zecile de autocare oprite în zonă.
Gustul amar ne-a dispărut repede, imediat ce am intrat în Slovenia.
O ţară superbă, cu peisaje nemaipomenite şi autostrăzi ca-n palmă. Acolo am descoperit că renumita localitate Pociovelişte – beiuşenii mei ştiu 😉 – are corespondenţi pe tăbliţele indicatoare de pe şoselele slovene. Colegul meu cu origini plave Niki Mihalcea mi-a explicat apoi că ar însemna loc de odihnă. 🙂
Că tot veni vorba de loc de odihnă, pentru că afară se înnopta şi ne simţeam obosiţi, am ieşit de pe autostradă şi ne-am oprit la un hotel aflat într-o zonă rurală superbă, la Sezana. Hotelul Grahor e o afacere de familie, ceea ce s-a simţit în calitatea nemaipomenită a serviciilor. Oameni primitori, camere elegante, curate, plăcute, linişte, aer curat.
Imediat ce ne-am cazat, am urmat primul impuls şi chemarea stomacului 🙂 şi ne-am dus direct la restaurantul din apropiere, care am aflat că e administrat de aceeaşi familie. Înţeleaptă alegere din partea noastră!
Am admirat şi vinurile produse în podgoria familiei…
…aşa că am petrecut o seară relaxantă într-o atmosferă pe care mi-aş dori-o şi la noi în ţară. Nu a fost nici foarte scump, nici ieftin, dar a fost gustos, iar ospătarul civilizat şi mereu atent. Slovenii au înţeles cum vine treaba cu turismul, de asta m-am convins.
Sezana – merită!
Pentru că telefonul meu nu face faţă filmărilor/fotografiilor de seară/noapte, am fotografiat de afară restaurantul abia a doua zi dimineaţa, pe lumină. Adică tot atunci când, lăsându-mi jumătatea în cameră ca să mai lenevească 😉 , am luat-o la picior prin zonă, să văd cum arată o bucată din Slovenia.
După care am băut o cafea, asezonată cu o bârfă matinală. 😀
Ultima fotografie e de pe pagina hotelului, asta pentru că, lenevind pe un fotoliu de pe terasa hotelului, nu m-am mai ridicat să merg până la piscină. Dar exact aşa arăta.
Am plecat pe la amiază din Sezana, cu promisiunea că vom reveni în zonă. Fie numai şi pentru câteva zile, într-un concediu. Merită!
Câteva ore mai târziu, graţie autostrăzilor din Slovenia şi Ungaria, am ajuns acasă, în Oradea. A fost un concediu care îmi va rămâne mereu în minte. Am văzut în câteva zile atâtea lucruri interesante, plăcute, nemaipomenite, superbe… M-am convins încă o dată că avem ce vizita în lumea asta, la doi paşi de noi sau la mii de kilometri depărtare. Avem, noi, românii, ce învăţa de la alţii. De aceea vă doresc tuturor călătorii plăcute!