Reporterii: oameni, roboţi sau gunoaie

E prea dur titlul? Poate. Şi totuşi, distincţia trebuie făcută.

– Plecaţi d-aici, gunoaielor! Vulturi ce sînteţi! Vreţi numai cadavre, nu ştiţi nimic altceva!

Replica asta, auzită cu ani în urmă într-o circumstanţă din care mi-au rămas în memorie doar cuvintele reci şi dure, mi-a venit prima în minte în timp ce mă uitam la „Nightcrawler„, filmul în care Jake Gyllenhaal face un rol fenomenal – cel al unui individ avid după glorie, devenit reporter de noapte, care calcă efectiv peste cadavre pentru o filmare pe care să o vândă cât mai scump şi care să-i aducă faima după care tânjeşte ca un nebun. Tipul nu mai are sentimente; nu doar că se dezumanizase şi devenise o maşină de filmat sânge, de adus puncte de rating, ci ajunsese un gunoi. Filmul e excelent, merită văzut.

nightcrawler imdb (foto: imdb.com)

Filmul e dur, poate prea dur în unele faze – cea în care eroul principal îşi filmează colegul muribund, pe care tocmai el l-a trimis în faţa gloanţelor mi-a lăsat un gol în stomac. E adevărat, este descrisă atmosfera competiţiei jurnalistice din Los Angeles, unde totul e în tuşe groase, agresive. Mi-am zis că la noi nu e atât de dură lupta, goana după subiecte înecate în sânge nu e împinsă la extrem, iar legislaţia e mult mai strictă în domeniul audio-tv decât peste ocean.

Şi atunci mi-a venit în minte revolta unuia dintre cei pe care i-am filmat când eram reporter, pe teren, cu ani buni în urmă.

Pentru mulţi români jurnaliştii sînt nişte ulii care intră peste tot şi se reped asupra subiectului fără niciun sentiment, mânaţi doar de dorinţa de a pune mâna pe o ştire. Pe acest considerent, cred că nu este reporter care să nu fi fost vreodată înjurat, îmbrâncit ori ameninţat. Câteodată motivat – pădure fără uscături nu există nici în breasla noastră, altădată pentru că a descoperit ceva ce nu-i convenea nu ştiu cui să fie făcut public.

Nu plâng nimănui de milă. Constat doar. De când intri în presă înveţi care sînt avantajele şi dezavantajele. Şi nu intru în detalii, sînt prea multe. 

Totuşi, în timp devii parcă imun la multe lucruri care altădată te-ar fi marcat. Sincer? Nu e deloc ok. Am simţit-o pe propria piele. Ani la rând, ca reporter pe eveniment, am fost la sute de accidente şi la zeci de crime, proteste, arestări, descinderi. Ajunsesem să nu mă mai impresioneze decât puţine lucruri. Printre ele, accidentele cu copii ori discuţia cu familia unui militar mort în Afganistan… Priveam cu detaşare oamenii morţi ori răniţi şi povesteam natural cu poliţiştii ori cu cei de la SMURD ori Ambulanţă, şi ei la fel de obişnuiţi cu astfel de imagini. Judecam prea repede, tranşant, o situaţie.

Au fost momente când mă întrebam dacă mai sînt om sau mă transformasem într-un robot. Nu ştiam dacă mai aveam echilibru sau îl pierdusem printre sutele de filmări.

Până în ziua în care doi colegi de-ai mei şi fetiţa lor a murit într-un accident. Atunci am SIMŢIT. Am plâns acasă, pe un scaun, cum n-am făcut decât atunci când a plecat tata. Am văzut o singură dată imaginile filmate de un amator şi am refuzat să le mai privesc. Am realizat că nu încetasem niciodată să fiu om; îmi pusesem doar o mască, una care să nu lase dramele celorlalţi să mă copleşească. 

De atunci, nu am mai purtat masca aia. M-am purtat natural: discutam uman cu toţi subiecţii materialelor, încercam să-i înţeleg, să le arăt că au în faţa un om, nu un robot cu microfon. Pe unii i-am convins, alţii m-au refuzat ori m-au înjurat. Am insistat atât cât mi-a permis bunul simţ şi decenţa, după care am căutat să obţin informaţii din altă parte.

În discuţiile cu mai tinerii mei colegi – nu că-s vreun dinozaur al presei, dar am ceva ani vechime şi câteva perechi de încălţăminte tocite pe teren 🙂 – le spun întotdeauna: „Un bun reporter e ăla care e dat afară pe uşă şi intră înapoi pe geam. Dar, înainte să fim reporteri, sîntem oameni. Şi trebuie să ne comportăm ca atare. Să gândim tot ceea ce facem, să înţelegem, să fim corecţi, să căutăm dovezi şi să judecăm doar în funcţie de ele.

Iubesc meseria asta, făcută corect, vertical, documentat şi fără atacuri la persoană. Cât timp ne atingem scopul, acela de a-i informa pe cei care ne citesc/ascultă/privesc, suntem jurnalişti. Cei care o fac DOAR pentru gloria personală, să-şi regleze conturile cu alţii ori strict pentru bani, îmi pare rău, dar se intitulează gunoaie şi nu îi recunosc ca şi colegi de breaslă.

Din păcate, sîntem judecaţi în funcţie de cei din urmă, mult mai puţini decât jurnaliştii oneşti.

Fără categorie

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.