Caut cu mâna obiectul ăla care îmi bâzâie în cap cu nesimțire. E undeva, lângă pat – îl pun acolo ca să-mi fie aproape, dar, totuși, departe. Știți, chestia cu undele care ne pot afecta… Îl găsesc și apăs cu hotărâre pe unul dintre butoane, indiferent care o fi el, numai să-l fac să tacă.

Reușesc și mă întorc pe cealaltă parte.

– Pfuuu… Nu o să mai pot ațipi la loc… Deși mi-e un somn de…

Mă întorc la loc și privesc la obiectul care tocmai mi-a întrerupt bunătate de somn. Telefonul stă insensibil pe covor și nici că-i pasă. Mai pufăi o dată, mai bag în gând niște propoziții cu puncte, puncte 🙂 , după care arunc plapuma și – victorie! – mă ridic greoi din pat.

Cu pași mici mă duc spre garderobă, unde, pregătit încă de aseară, mă așteaptă treningul. L-am pus la vedere, că-mi știam apucăturile de dimineață – am preferat să nu las nimic să mă abată de la ceea ce mi-am pus în gând.

Îmi înșiretez adidașii, dau drumul la radio pe telefon, îmi pun căștile și…

– Gata, asta e. La muncă!

Aerul rece al dimineții mă trezește definitiv. „E ianuarie, ce ai vrea? Să fie 20 de grade afară?” Da, dar parcă gradele cu minus sînt prea duşmănoase cu mine. 🙁 Lansez, tot în gând, un băştinaş „no, haida!” şi, după ce pornesc programul de măsurare a distanţei, caloriilor şi altor asemenea, pornesc cu paşi grăbiţi spre malul Crişului.

Aşa a început Revoluţia lui 89.

Într-o zi de ianuarie, pe un frig de -7 grade, am decis să mă revolt. Împotriva kilogramelor în plus, a stratului suplimentar de grăsime şi a omului prea… static care am devenit în ultimii ani din cauza muncii la birou. Au fost perioade când am bătut suta de kilograme şi mă simţeam lipsit de energie, ca un balon care nu făcea altceva decât să se mute de pe un scaun pe altul.

Anul trecut am reuşit, nu ştiu cum, să ajung la 97-98 de kilograme, dar nu reuşeam în ruptul capului să cobor sub limita asta. Am primit şi consolări: „Lasă, că nu e mult, pentru că eşti înalt.” Da, am 1,90 m, dar simţeam că sînt prea greu, mai ales că nu vorbim de musculatură, ci de stratul ăla adipos, adunat mai ales în formă de „colăcei„.

Mi-am tot promis că mă apuc să alerg. E cel mai simplu şi mai ieftin. Nu costă nimic, dar e nevoie de voinţă. E, exact asta mi-a lipsit mult timp. Până pe 5 ianuarie, când am strâns din dinţi, m-am ridicat din pat la 6 dimineaţa şi am plecat să alerg.

De atunci alerg.

Nu ca Forrest Gump 😀 , ci ca un tip care vrea să trăiască sănătos. O dată la două zile îmi dau întâlnire cu fâşia de asfalt şi, cu căştile în urechi, alerg o jumătate de oră. Ştiu, poate nu pare mult, dar mie mi-e tare bine de când fac lucrul ăsta. Mai ales de când s-a încălzit uşor afară şi reuşesc să alerg fără oprire, fără să-mi simt gâtul în pioneze şi muşchii la un pas de a refuza să mă mai asculte – medicul Sorin Ianceu chiar îmi atrăgea atenţia că nu e ok să alergi pe ger (domn’ doctor, ai dreptate, dar voinţa a fost mai tare decât fizicul – deşi recunosc că după alergarea la -12 grade pufăiam ca un ren nervos şi abia mă mai ţineam pe picioare).

Am reuşit în două săptămâni să ajung la 95,5 kilograme – deci cam un kil jumate am lăsat pe pista de alergare. Mi-am propus să cobor sub 90 de kilograme, să ating 89. 🙂 De aceea i-am şi zis alergării „Revoluţia lui 89„. Am voinţa necesară să fac lucrul ăsta. Sînt conştient că nu e nevoie doar de alergare. Mai trebuie să lucrez la orele de masă 😉 şi la dozarea în cantităţi mai mici în meniu a „legumelor” (carne de porc, carne de vită).

Iar cât de curând mă voi învârti printre fiare. Alea de la sala de forţă, că am de gând să-l fac invidios pe Chuck Norris. Ca să-şi ia o pijama cu mine. 😀