Certurile şi conflictele violente se nasc din orice, ar spune un sociolog. „D’apoi cum n-or fi mai ales în gaşcă?„, ar completa unul dintre specialiştii în supravieţuirea în jungla urbană. Şi aici mă refer la cei care stau pe malul Crişului Repede, în capătul dinspre Independenţei, acolo unde muncitorii, vremelnicii ocupanţi ai centrului Oradei, i-au alungat.

Sînt vreo 6-7 bucăţi care s-au stabilit în spatele chioşcului de ziare, şi el mutat din locul vechi pe motiv de lucrari. Îi văd zilnic, în componenţă oarecum diferită, în funcţie de momentul zilei. Când ori dorm, ori se duc… ca pelegrinii prin oraş. 🙂 De cele mai multe ori urlă. Cred că e felul gutural în care comunică în gaşca lor. Alcoolul îi împiedică să evolueze la stadiul de bipezi ce folosesc cuvinte şi construcţii gramaticale.

Până azi nu i-am ştiut să fie agresivi. E drept că majoritatea dintre ei nu depăşeau mărirea unui hobbit, motiv pentru care nimeni nu-i considera fioroşi. Astăzi, în schimb, s-au dedat la o minipartidă de K1. Scurtă şi incorectă. Şi asta pentru că a fost suficientă o clipă de neatenţie, o palmă plasată strategic şi o prăbuşire ca-n filme a unuia dintre combatanţi.

Incidentul a avut loc între un el şi o ea. O dramă în câteva acte: băutul împreună (nu bag mâna în foc, dar nici nu m-aş arde dacă aş face-o), o ceartă izbucnită din te miri ce şi soluţionarea dură a conflictului, prin aplicarea unei pălmi fulgerătoare, urmată de contactul victimei cu pământul, unde a şi rămas ceva vreme. Adică până la apariţia ambulanţei.

Şi, ca orice dramă ce se respectă, punctul culminant a venit când un nenea din gaşcă, relativ ameţit – după felul apăsat în care păşea – s-a apropiat de personajul feminin care menţinea contactul cu solul şi i-a strigat:

– Bucură-te că nu te-o omorât!

După care s-a întors şi a plecat, tot cu paşi apăsaţi, spre mirarea ambulanţierilor, veniţi să o revigoreze şi să o pună pe picioare, la propriu, pe încasatoarea pălmii. Dur tipu’! 🙂

Adevărul e că nu am stat să văd ce se mai întâmplă. Nu-s amator de spectacole violente, mai ales domestice, indiferent cât de jos sau de sus pe scara socială sunt combatanţii. Când m-am reîntors în zonă, o jumătate de oră mai târziu, un echipaj al Poliţiei Locale făcuse rocada cu maşina Ambulanţei. Iar un agent discuta cu unul dintre „survaivării” din centru.

Recunosc că îmi doream un epilog de genul „şi agenţii i-au luat pe toţi rezidenţii de pe malul Crişului şi i-au dus… nu ştiu unde, dar departe de aglomeraţia urbană, departe de liceenii ce trec pe lângă ei când ies de la şcoală, departe de turiştii care se uită miraţi când trec pe lângă ei„. Dar n-a fost! Pe la cinci jumate după-amiaza trei dintre „rezidenţi” erau la locul lor.

Na, ce să-i faci? Nu le poţi restrânge libertatea de a circula ori de a staţiona unde vor ei, nu?