A venit momentul să dau blogului puţină strălucire. Adică să nu mai scriu doar despre chestii obişnuite care mi se întâmplă – care însă îmi plac şi fac viaţa frumoasă, ci şi despre cele mai elevate, care ar putea să ridice nivelul intelectual al acestei pagini. Şi ele îmi plac şi fac viaţa şi mai frumoasă 🙂 Aşa că, deşi sînt un mare consumator de film, voi scrie despre o piesă de teatru.

Am şi motiv: eu şi doamna mea am petrecut o seară minunată la teatru. Nu-s cuvinte mari, chiar aşa ne-am simţit.

Nu o să fac aici cronica unei piese. Nu mă pricep şi e mai bine să-i las pe profesionişti şi cunoscători să îşi exprime elegant şi autoritar părerile. Recomand, totuşi, oricui să vadă „Scripcarul pe acoperiş” al trupei Teatrului Regina Maria din Oradea.

sursa foto: teatrulreginamaria.ro

Şi asta pentru că luni seara ne-am aşezat într-o lojă a teatrului şi am asistat trei ore – nu mi s-a părut deloc mult – la un spectacol pe care nu mă feresc să-l numesc excelent. Am redescoperit actori despre care cred că pot juca pe orice scenă din lume – şi, din nou, nu sînt cuvinte mari. Richard Balint l-a interpretat nemaipomenit pe lăptarul Tevye, iar „consoarta” lui din piesă – Ioana Dragoş – l-a completat ideal. Asta deşi, am aflat pe surse 🙂 , căzuse la repetiţii şi s-a lovit la picior; chiar mi s-a părut la un moment dat că şchioapătă uşor.

Ca nume i-am reţinut pe ei şi pe Daniel Vulcu (lucrez în presă, deci pe ultimul îl ştiu, nu personal, în altă calitate decât cea de pe scenă) – iertare, dar nu am memoria numelor. Asta chiar dacă înainte să mergem să vedem piesa citisem nişte recenzii, să-mi fac idee despre ce vom vedea şi am încercat să reţin personaje şi nume – n-am reuşit. 🙁 Ca prestaţie, în schimb, i-am reţinut pe toţi! Au fost naturali, au fost talentaţi, au fost puternici sau domoli, după cum le cerea rolul, au cântat şi au transmis exact cuvintele-cheie ale piesei: tradiţie, dragoste şi politică.

Au fost câteva ore în care am râs la replicile personajelor din Anatevka, am tăcut şi m-am întristat când nebunia unor vremelnice autorităţi le-a trimis departe de casa lor, am râs din nou şi la final am aplaudat. Să nu uit muzica, formaţia de lângă scenă, care a fost şi ea personaj al piesei. Sună atât de bine ca, din când în când, să auzi şi alte acorduri decât cele din playlist-urile radiourilor.

Ne-am simţit altfel. Teatrul e o altă lume, la uşa căreia laşi grijile de zi cu zi şi te bucuri. Te linişteşti şi te laşi în voia dialogurilor, a simţămintelor personajelor. Te trezeşti că pe unele le simpatizezi, iar pe altele le urăşti. Nu simţi cum trece timpul, chiar dacă la final, te întorci la realitate, pui mâna pe telefon şi verifici ce oră e, dacă nu ai ratat un telefon ori ce s-a mai postat pe Facebook. 🙂

Neia mea a fost tare încântată. „La Viena sala e mult mai mare, dar actorii de aici ar putea juca oricând acolo. Sunt minunaţi!” 🙂

P.S. În copilărie mă uitam la teatru-tv ori de câte ori era programat la televiziunea acelor ani. Dintre toate piesele, mi-au rămas în amintiri două: „Titanic vals” şi „Stâlpii societăţii” – piesa lui Ibsen.