Erau două. Îmbrăcate în fustele colorate specifice etniei, cu un batic înflorat pe cap – afară erau 30 de grade, dar pot să înţeleg tradiţia – şi cu la fel de obişnuiţii zeci de decibeli la nivelul cărora am observat că se poartă orice discuţie între membrii comunităţii respective.

Calcă apăsat şi mândru pe trotuarul din centrul oraşului. Una se opreşte şi se întoarce, strigând ceva din care am înţeles doar universalul „Băăăă!” 🙂 Din direcţia în care se uita vine fuga-fuguţa o puştoaică de nu mai mult de doi anişori, cu părul prins în codiţe (evident 🙂 ). Zâmbeşte, semn că nu a impresionat-o chemarea fermă.

Mulţumită probabil că piticul a revenit în raza ei, femeia se întoarce şi îşi reia mersul apăsat şi mândru. Nu înainte de a arunca o bucată de hârtie spre un coş pus la intrarea într-un magazin. Se vede că nu le are cu baschetul şi nu i-a văzut jucând pe băieţii de la CSM. 😉 Ratează, dar nu-şi face probleme. Îşi continuă mersul… no stress.

Din spate, fuga-fuguţa, vine „zâmbăriciul” care, surpriză, se duce spre hârtia căzută, o ia şi marchează un coş de sus. 😀 E observată de, bănuiesc, mama ei, moment în care se aud iar nişte strigăte, din care nu înţeleg decât, desigur, universalul „Băăăă!”

Puştoaica o ia din nou la fugă după cele două. În urma ei, trecătorii zâmbesc. Am primit cu toţi o lecţie de civilizaţie de la un copil.

Singura mea teamă e că prea mulţi „Băăăă!” ar putea-o face în timp să uite de impulsul de a ridica hârtia şi a o pune în coş… Indiferent că e din etnie, din majoritate sau din minoritate.