Nu-i mai verde iarba decât în alte părţi, apa are tot două părţi hidrogen şi una oxigen, iar aerul are aceleaşi componente ca oriunde altundeva (poate în concentraţii diferite, dar, mă rog, înţelegeţi ideea 😉 ).

Dar mereu când ajung acolo mă simt ca reîncărcat cu energie. Aia specială, a locului în care m-am născut. Ştiu, se va zice că sînt un sentimental. Ok, sînt! Dar câţi dintre cei care citiţi nu simţiţi acelaşi lucru când ajungeţi în casa, strada, satul ori oraşul unde v-aţi născut?

Atmosfera de acasă ne linişteşte, ne aduce în prezent ceva din farmecul copilăriei – ştiţi, vremurile alea când nu existau probleme, iar singura teamă era că vacanţa mare e prea mică pentru câte aveam de făcut. 🙂

Am fost cu Neia mea la ai mei, în Beiuş, ocazie cu care am ajuns şi la grădina din afara oraşului. Cea în care, când e clară atmosfera – bănuiesc că după vreo ploaie torenţială – fratelo îşi ia binoclul şi priveşte spre munţi. Dacă vi se pare ciudat, recomand să faceţi asta când ajungeţi lângă munţi. Senzaţia e nemaipomenită: linişte, calm, contopirea cu natura. Am încercat-o şi eu, dar prin obiectivul camerei foto a telefonului. Nu-i pe de-a-ntregul aşa cum simţi în realitate, dar pe aproape. 😀

Iar dacă am ajuns în grădina de la marginea oraşului, nu m-am abţinut să arunc o privire spre dealul din apropiere, unde mai supravieţuieşte o pădure prin care, copil fiind, îl urmam pe tata, duminica, la cules de ciuperci. 🙂