Când am intrat în presă aveam o părere duală despre poliţişti. Pe de o parte era imaginea formată din romanele poliţiste citite în adolescenţă, unde era mereu un detectiv/miliţian/comisar deştept-brici, care descâlcea toate cazurile. De cealaltă parte era Garcea, personajul idiot cu uniformă, care echivala pentru români cu orice agent care îi oprea pe stradă.

Pe scurt, ori eroi, ori proşti de bubuiau.

Soarta, prin mâna lui Narcis Fekete – şeful de la Jurnal de dimineaţă şi cel care m-a trimis pe eveniment, a decis ca ani la rând să am tangenţă cu oamenii în uniformă. Vreo nouă ani am fost acreditat pe Poliţie şi Justiţie. Aşa am ajuns să-i cunosc cât pe cât pe poliţişti. Pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. Pe unii i-am apreciat, pe alţii i-am înjurat printre dinţi. Am încercat să-mi fac meseria respectând-o pe a lor, dar şi enervându-mă când nu obţineam întotdeauna informaţiile pe care le doream. Am prins şi  o parte din procesul greoi de schimbare a mentalităţii şi imaginii: din instituţia „miliţiană„, extrem de închisă, sperietoare pentru toată lumea, într-una deschisă, modernă.

De-a lungul anilor i-am văzut pe poliţişti mergând în misiuni cu Dacii mai bătrâne decât mine, dar şi primind maşini noi; dârdâind de frig în dricul iernii sau transpirând la 40 de grade la soare în timp ce periau zone întregi în căutarea unui suspect. I-am auzit vorbind mai colorat decât pe stadion, dar şi punând la punct interlopi cu ceafa groasă şi descoperind indicii acolo un novice nu vedea nimic. Ştiu că unii au îndurat şuturi din partea şefilor şi presiuni din partea „influenţilor„, dar au mers mai departe. Alţii, sătui de stres, program aiurea şi bani puţini, au preferat să plece în alte domenii.

Replica multora ar fi: „Şi-au ales meseria, asta e!” Da, dar e simplu să îi faci fraieri şi să-i înjuri când eşti cu prietenii la o bere ori acasă, la căldurică, în faţa televizorului.

Anii de presă alături de ei m-au făcut să înţeleg că, dincolo de uniformă şi atitudinea uneori prea rigidă, poliţiştii sînt oameni ca toţi ceilalţi. Au şi ei probleme de familie, rate la bancă, copii şi nevastă/soţ care au nevoie de atenţie. Au momente când şi-ar închide mobilul şi s-ar ascunde în deşert ori dintr’acelea când ar dansa pe manele, la vreo petrecere.

Nu-i pomenesc pe cei din Poliţie cu care am avut contre ori schimburi de replici sau ironii. Au fost câţiva, dar nu m-au impresionat niciodată. Banali – ca oameni şi ca profesionişti. Nu îi evoc nici pe cei care şi-au călcat în picioare onoarea şi au bătut palma cu interlopii. Au fost şi d’ăştia, că doar nu există pădure fără uscături.

Am păstrat în schimb respectul faţă de poliţiştii de la care am învăţat ceva, pe care i-am văzut că îşi fac meseria profesionist, că nu-şi bat joc de munca lor şi sînt enervant de corecţi; faţă de cei corecţi faţă de subordonaţi, pe care i-au protejat în faţa presiunilor de tot felul. Pe ei i-am ascultat şi ne-am strâns mâna, chiar dacă asta a însemnat pentru judecătorii armaghedoni ai presei bihorene că le-aş fi lins pantofii.

Când vorbesc de poliţişti, nu aduc în discuţie nici eroi, nici lepădături, ci profesionişti. De ei avem nevoie. Cu ei sîntem în siguranţă, pe ei trebuie să-i respectăm şi să le asigurăm condiţiile să-şi facă treaba. Şi să ne schimbăm şi noi: să fim aşa cum le cerem lor să fie – civilizaţi, corecţi, cu o gândire modernă, deschisă. Dacă înţelegem asta, eroii nu vor mai muri şi lepădăturile vor fi tot mai puţine.

Odihneşte-te în pace, Gheorghe Ionescu…