Cum să treci drumul în patru labe, printre mașini

E periculos, dar nu-i greu. A demonstrat-o o doamnă în etate, cam „obosită” după vorbă, după port. S-a întâmplat vineri, în parcul Traian din Oradea, lângă internatul liceului greco-catolic, în apropiere de sediul Poliției Bihor.

Am văzut-o de departe, cum mergea… de fapt, cum se târa printre mașini. Cum mănăstirea Nicula e cam departe ca să o bănui de un gest profund de pioșenie maximă, am rămas la ipoteza că femeia avea probleme de sănătate și suferea o criză, ceva. Ciudat era că nimeni nu îi întindea o mână de ajutor, iar mașinile o ocoleau și treceau mai departe. Niciun șofer și niciun pieton nu a catadicsit să se intereseze ce făcea acolo și cum a ajuns într-o astfel de situație. 🙁

– Hai să vedem ce-i cu ea.

Colegul meu Gabi Szilagyi a tras mașina spre parcarea din dreapta, în timp ce eu am scos telefonul și dau frâu liber pornirilor meseriei: deci, filmez.

Nu mult. 14 secunde, cât Gabi a parcat. Apoi am ieșit amândoi din mașină și am mers  înspre femeia ce continua să se târască pe asfalt.

– Ce faci aici? Cum ai ajuns în mijlocul drumului? Unde vrei să mergi?

Avalanșa de întrebări cred că a lovit-o dureros, din moment ce s-a așezat domnește în fund și a încercat să mă ia în cătare. N-a prea reușit și nu pentru că am 1,90, ci pentru că băutura la care se dedulcise cred că fusese prea multă. Și prea puturoasă pentru nasul meu fin, 🙂 dar suficient de tare încât să o aducă în stadiul „cui„.

– Îs operată şi mi-i greu…

– Greu să ce?

– Să trec strada?

– Da’ să bei nu-i greu, nu? Femeie, dacă te lovea o maşină?

M-am oprit brusc. Ce naiba mă apucase pe mine să o iau la întrebări şi să-i ţin lecţii de morală, când ea se târa printre maşini şi era evident că nu avea capacitatea să formuleze un cuvânt coerent, d’apoi să-mi explice logic ce era în capul ei. În care, de fapt, nu cred că era altceva în afară de nişte aburi deşi de la alcool.

Cu Gabi împreună am luat-o pe sus, la propriu, şi am dus-o până pe trotuarul de lângă internatul greco-catolic. Unde, aşezat strategic pe buza unei ferestre de la demisol, se hodinea un nenea cu nimic mai treaz şi nici mai breaz decât doamna pe care, eleganţi ca nişte gentlemeni, o adusesem în siguranţă în zona rezervată pietonilor.

Lăsaţi-mă aici, e bine, ne-a concediat printr-o propoziţie pe care mă mir şi acum că a reuşit să o lege corect gramatical. După care s-a întors – mă rog, s-a… rotit cu greu spre nenea de pe pervazul de la aerisire şi i-a ordonat scurt, cu a doua şi ultima formulare logică pe care a mai debitat-o: Fă-te mai încolo, să încap şi io. 🙂

Omul a bânguit ceva, dar nu suficient de convingător încât să-i oprească palma ce l-a împins 10 centimetri mai la stânga. A cedat şi s-au înghesuit amândoi pe bucata de beton. Noi ne-am întors la maşină, nu înainte de a-mi promite în gând că primul lucru pe care vor pune mâna va fi robinetul de la chiuveta de lângă redacţie.

Dincolo de glumă, rămâne indiferenţa crasă cu care şoferii şi pietonii au tratat-o pe tanti respectivă. Dacă o lovea vreun şofer neatent ori grăbit, care nu o vedea şi, la o depăşire banală, o lipea de asfalt? Chiar atât de insensibili să fi devenit cu toţii? Şi ce dacă e vorba de un boschetar – nu e tot om? S-au împărţim importanţa sufletelor în funcţie de ierarhia socială? Nasol…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.