Antananarivo e un nume greu de pronunţat. Asta cred că e impresia generală, iar căpitanul turc al avionului care ne-a lăsat pe aeroportul Ivato a fost cel mai bun exemplu în acest sens. A reuşit să îi facă pe călători să râdă după ce nu a reuşit în ruptul capului să pronunţe numele capitalei malgaşe. A tot încercat – „Antana…na..vo! Anta…rivo! Antata…!” 🙂 – după care s-a lăsat păgubaş şi ne-a urat „bun venit în Madagascar!” 😀

N-oi fi eu expert în denumiri exotice, dar mie chiar nu mi s-a părut greu de pronunţat: AN-TA-NA-NA-RI-VO! Simplu, nu? Mai ales că citisem despre oraş înainte de sosire. În schimb, m-au lovit în plin primele impresii din capitala Madagascarului. După primii paşi pe pământ malgaş am simţit nevoia să fotografiez tot ce văd. Pentru că totul mi s-a părut interesant, diferit, altfel decât am văzut până atunci.

De cum am ieşit din aeroportul din Ivato am avut parte de căldură, aglomeraţie, ambuteiaje şi multă mizerie.

Căldura

În ziua în care am ajuns noi acolo plouase de dimineaţă – în noiembrie începe sezonul ploios, care ţine până în aprilie. Aşa că, din cauza umezelii şi a soarelui arzător care ardea fără milă, cele 30 de grade indicate de termometrul maşinii le simţeam de parcă erau 40. O năduşeală îl cuprinde pe călător încă de la coborârea din avion, iar transpiraţia curge fără oprire, cel puţin în primele ore, până te obişnuieşti.

Tentaţia de a bea ceva rece şi mult – de preferinţă o bere – e foarte mare, dar o spun din proprie experienţă că asta nu taie decât pentru moment senzaţia de căldură sufocantă. Duşul e obligatoriu zi de zi, dar nu numai pentru a scăpa de căldură, ci şi de praful roşu prezent peste tot – pământul în Madagascar e roşu, de unde şi numele de „Marea Insulă Roşie”. 🙂 Localnicii erau, evident, obişnuiţi cu condiţiile meteo şi zâmbeau când le spuneam cât mi-e de cald.

Precizare: berea, care e chiar ok, are 650 ml – e pe măsura căldurii 😉 – şi se numeşte „berea celor trei cai”. Interesant e că în insulă am văzut cai doar la un circ ambulant din Antananarivo. 😀

Revenind la vreme, am remarcat că, în schimb, noaptea şi dimineaţa e chiar plăcut. Dacă nu ar fi cohortele de ţânţari, noaptea ai putea să dormi bine afară – unii localnici chiar o fac, pentru că temperaturile scad până la 18-20 de grade. Iar oraşul arată foarte mişto de sus, de pe un deal. N-am avut aparatul atât de performant încât să iau cadre reuşite cu Antananarivo noaptea, dar promit că data viitoare mă voi revanşa.

Dimineaţa sunt 22-23, perfecte pentru o cafea sub umbrela de pe terasă. Confirm asta. 😉

Aglomeraţie şi ambuteiaje

Recunosc că pe mine m-au marcat experienţele din traficul capitalei malgaşe. Cu excepţia maşinilor cu girofar şi însemne oficiale, ai căror şoferi se bagă cu tupeu chiar şi pe contrasens – altfel nu au cum să avanseze, restul vehiculelor se mişcă în ritm de melc. Am aflat de exemplu că cei 20 şi ceva de kilometri între aeroportul din Ivato (o suburbie a Antananarivoului) şi locul unde am stat pe timpul vacanţei sunt parcurşi la orele de vârf în vreo 3 ore. Incredibil de mult pentru un european.

Mi s-au oferit apoi ori am descoperit din proprie experienţă explicaţiile acestei situaţii. În primul rând, regulile de circulaţie, dacă există, nu prea sunt băgate în seamă de şoferi. Prioritatea e un atribut al celor cu maşini puternice şi cu tupeu. E adevărat că mai sunt şi dintre cei sunt cei care te lasă să treci, dar sunt rari. În sensurile giratorii intră cine e mai „bazat” şi iese cine poate, la grămadă. Regula priorităţii de stânga nu se respectă în aceste zone şi am avut impresia că, în afară de a-i fluiera pe şoferi şi de a da ritmic din mână, poliţiştii nu se prea stresau să ordoneze circulaţia. Toropiţi de căldură, şi-or fi zis că nu are rost să se pună cu mii de şoferi grăbiţi. Evident că printre maşini îşi făceau apariţia şi cerşetorii.

Interesant a fost că prin tot oraşul nu am văzut decât un semafor – în zona centrală – care, mirare pentru mine, nu funcţiona. 🙂

O altă cauză a aglomeraţiei şi ambuteiajelor e starea drumurilor. Ca să aveţi un termen de comparaţie – şi aici mă adresez celor care au prins anii ’90 fără suzetă în gură – şoselele de acolo sunt mult mai distruse faţă de cum erau în România imediat după Revoluţie. E adevărat că şi acum avem în Bihor câteva drumuri „varză” – cum a fost până de curând şoseaua de la Oradea spre Beiuş-Deva. Însă în Antananarivo rare sunt drumurile de pe care lipseau gropile ori denivelările. Până şi în zona centrală (sau, mai bine zis, mai ales în zona centrală) era imposibil să nu invoci toţi sfinţii după ce roţile loveau fundul adânc al craterelor din asfalt. Aşa că nu m-a mirat când am realizat că majoritatea maşinilor din capitala Madagascarului sunt 4×4. Cu celelalte te descurci greu.

Totuşi, aş minţi dacă aş spune că toate şoselele de acolo sunt aşa. În plus, în ultimele două zile de vacanţă, între Crăciun şi Revelion, s-au pus să astupe câteva din gropile mari pe care şi eu le învăţasem deja; dar parcă erau neam cu drumarii noştri: adică au pus pământ în cratere. 🙁

Traficul mai este dat peste cap şi de pietonii care circulă pe marginea drumurilor, periculos de aproape de maşini, dar şi de un fel de cărucioare, trase ori împinse de oameni, în care sunt transportate de la lăzi cu Coca-Cola până la frigidere, mobile, cărămizi sau ceilalţi membri ai familiei. Vă daţi seama că bieţii căruţaşi nu au cum să se mişte în ritmul vehiculelor motorizate şi atunci încetinesc convoaiele de maşini.

M-am convins acolo de un lucru: locuitorii din Antananarivo nu se tem de maşini. Da’ deloc. Numai aşa îmi explic faptul că, mai ales în zonele aglomerate, se plimbă printre şi pe lângă ele cu un soi de curaj pe care zău dacă îl înţeleg. Preferă să fie mai atenţi la nimicurile de pe tarabele care acaparează trotuarele ori să nu scape coşul de pe cap, decât să aibă grijă să nu fie loviţi de vreo maşină. Deşi se mai întâmplă se fie acroşaţi de bara vreunui tot-teren, în general numărul victimelor e negrijabil comparativ cu stilul lor de a circula.

În fine, un alt motiv pentru care apar ambuteiajele îl reprezintă multele maşini antice care se târăsc pe străzile oraşului. Am văzut acolo maşini care au aniversat jumătate de secol, majoritatea Citroenuri, Peugeot-uri sau Renault-uri ori chiar Dacii 1300 de pe vremea tinereţii părinţilor mei. 🙂

Dintre ele, cele mai multe sunt taxiuri care ori se strică ori rămân fără benzină. Iar asta se întâmplă de obicei în mijlocul drumului şi în plină cursă. Dacă de cele cu probleme tehnice nu am avut parte, în schimb mi s-a întâmplat ca „bunicuţa” să rămână fără energie la ceva distanţă de destinaţie. N-am avut ce face decât să aştept ca şoferul, foarte liniştit de altfel, să-şi ia flaconul de sub scaun şi să meargă până la benzinărie. Am avut suficient timp să analizez tabla din care era confecţionată maşina, nelipsita blană de pe bord – da, da, la 30 de grade mai toţi taximetrişti aveau blană pe bord 🙂 – şi tapiţeria curăţată ultima dată cel mai probabil când a fost urcată în containerul care a adus autoturismul din Franţa, acum mulţi ani.

Însă cele mai mari probleme în trafic sunt generate de taxi-busuri, nişte microbuze destinate transportului în comun prin oraş. Se mişcă greoi, opresc cam peste tot, fără să aibă neapărat o staţie. Un bilet costă doar 400 de ariari, adică în jur de 50 de bani, pe care călătorii îi dau unui tip care stă agăţat de uşa din spate, pe unde, de fapt, se urcă oamenii. 🙂 Iar urcarea se face de multe ori din mers. Viteza lor redusă, felul greoi în care se mişcă şi multele opriri transformă microbuzele astea în inamicii numărul 1 ai celorlalţi şoferi, mai ales în zona centrală.

Într-o astfel de situaţie mi s-a părut chiar normal să văd pe drumuri mii de scuterişti. Scuterele şi motocicleta cred că pot fi soluţii salvatoare pentru traficul sufocat din Antananarivo. Şi cum nu-ţi trebuie ultimul model ca să te strecori printre maşini, majoritatea vehiculelor pe două roţi aveau o vârstă respectabilă, dar o stare deplorabilă. Iar magazinele de profil prosperă fără probleme.

Şi totuşi, în ciuda aglomeraţiei, ambuteiajelor şi stilului propriu de condus al localnicilor, în Antananarivo nu am văzut decât două accidente. Şi acelea fără urmări prea grave. În schimb, poluarea atinge un nivel foarte ridicat. Uneori am simţit că aerul e atât de îmbâcsit, încât mi-era greu să respir.

Dar situaţia asta a ambuteiajelor nu a existat dintotdeauna, m-a asigurat un domn din Madagascar. Şcolit la universităţi înalte din Franţa, omul a recunoscut cu sinceritate care sunt defectele, dar şi calităţile poporului său. Printre altele mi-a confirmat că pe timpul fostului preşedinte – nu ştiu dacă se referea la cel care a condus ţara vreo 20 şi ceva de ani ca un dictator sau la cel care a ajuns şef de stat după ce a făcut avere pornind de la vânzarea de iaurt – în fine, pe vremea fostului preşedinte, când am înţeles că situaţia din ţară era mult mai strictă, iar regulile erau respectate, atunci aşadar poliţiştii nu erau ignoraţi ca acum, iar aglomeraţia din trafic lipsea.

„Pentru noi democraţia nu e bună, dacă nu ştim ce să facem cu ea.” Mi-a plăcut sinceritatea lui şi i-am răspuns la fel de sincer: „Nici pentru noi nu a fost bună la început şi ne-au trebuit zeci de ani să ne obişnuim cu ea.”

Mizeria

Acum, depinde cum o privești și cu cine/ce o compari. Din punctul meu de vedere, Antananarivo geme de mizerie. Gunoaiele sunt peste tot, mai puțin în fața clădirilor importante – instituții, bănci – a vilelor sau marilor magazine și mall-uri, dar nu departe de ele. Și la noi, în țară, am mai văzut zone cucerite de mizerii și deșeuri – voluntarii de la Let’s do it ne trimit an de an imagini cu locuri cucerite de jeg. Dar „munții” de gunoi care tronau pe străzile din capitala Madagascarului m-au făcut să casc ochii mari a mirare.

Cu siguranţă, mizeria e marea problemă a oraşului. Am văzut cum localnicii se duc şi pur şi simplu îşi descarcă găleţile, sacii, căruţele de gunoaie la margine de drum. Şi nu departe de „Everestul” de jeg copiii se joacă liniştiţi, oamenii mănâncă ori aşteaptă microbuzele. E adevărat, cei de la salubritate mai vin şi curăţă unele locuri, dar cred că le-ar lua ani buni numai să ridice tot gunoiul aruncat prin Antananarivo.

Noroc cu ploaia care mai spală străzile şi mai duce din infinitul de obiecte aruncate ori abandonate direct pe stradă.

Ce v-am povestit până acum sunt lucrurile cu care am avut de-a face în fiecare zi în care am mers prin oraş. Să nu se creadă că atmosfera o întotdeauna sumbră şi agitată în capitala malgaşă. Sunt şi lucruri faine de tot, am prins imagini superbe, am întâlnit oameni educaţi, ok, şi am ajuns în locuri de o frumuseţe rar întâlnită. Despre ele o să scriu în postările următoare. Evident, cu foto şi video.:)