Dacă mă întreabă cineva cum i-am văzut eu şi cum mi-au rămas în memorie oamenii din Madagascar, le răspund cu o fotografie.

El e Eli. Sincer, nu ştiu câţi ani are, dar ştiu că are trei copii. 🙂 Băieţelul cel mare are, din câte am înţeles, 8 ani, mijlociul, care purta mereu pietre în buzunar – vreo 5 ani, iar micuţa care îi stă în braţe şi era pasionată să se joace în papucii lui taică-său are 2 anişori.

De ce spun că Eli şi familia lui – nevasta îi rămăsese acasă 🙂 – mi-au rămas în minte? Pentru că în Madagascar cele mai multe dintre cupluri au mai mulţi copii şi nu trăiesc din bani mulţi. Cam un euro, un euro şi jumătate pe zi e suma care indică nivelul de trai pentru majoritatea populaţiei, săracă faţă de standardele noastre, ale europenilor. Eli o ducea puţin mai bine, iar copilul cel mare mergea la şcoală. (Apropo de asta, am văzut licee private în clădiri mici şi insalubre de m-am mirat cum de au primit autorizaţia.)

INFO: Pe lângă chinezi, indieni, africani, localnicii din madagascar se împart în mai multe etnii. 18 zice Wikipedia. Eli mi-a spus că el s-a născut lângă Antananarivo şi că dialectul lui diferă, de exemplu, de cel vorbit în nord. Când i-am întrebat pe localnici cum se zice la „ţânţar„, am auzit vreo 3 variante: buka, moka, muka. 🙂 S-au distrat când pronunţam. În schimb, l-am învăţat pe un tip să zică „ţânţar” în română. Ce m-am distrat! 😀

Mereu zâmbitori, malgaşii sunt un exemplu de calm

Faţă de ei, noi, ardelenii, sîntem piloţi de Formula 1 – nu exagerez cu nimic. (Plus că noi avem pus în compoziţie şi fainoşagu’. 😀 ) Mulţi dintre cei cu care am intrat în contact în Antananarivo erau de un calm ce pe mine mă enerva de-a dreptul şi de o lentoare… Nu de puţine ori am văzut oameni stând lejer pe borduri ziua în amiaza mare ori sprijinind tocul vreunei uşi de la intrarea într-un magazin ori într-un bar.

În schimb, în ciuda calmului lor, oamenii din capitala Madagascarului sunt non-stop în mişcare. De dimineaţa până seara străzile sunt pline de persoane care merg de colo-colo. Negociază, cumpără, mănâncă, unii chiar aleargă 😉 , vorbesc la telefon – mai toţi au, deşi e cam scumpuţ. La un moment dat aveam impresia că-şi trăiesc toată viaţa pe stradă.

– Ei mai merg pe acasă în timpul zile sau numai seara, ca să doarmă?, se întreba, justificat, Neia mea.

 

Obişnuiţi să fie mai tot timpul pe străzi, trebuie să mănânce şi să se hidrateze tot acolo

Aşa că bodegile şi tarabele (nu ştiu cum să le spun mai frumos) sînt peste tot. Mâncarea se face direct pe trotuar, în vase mari în care se prepară orezul, cartofii ori ceva carne. Se mănâncă porţii puse în mici farfurii de tablă, iar plata nu este mai mare de câteva sute de ariari (ceva de genul 50-60 de bani).

Fructele sunt la tot pasul: banane, litchi, portocale şi alte cele pe care chiar nu le cunosc – oferite pe fiecare tarabă. Pacheţele de primăvară (noi aşa le-am spus, deşi sunt nişte mici plăcinţele cu verdeţuri ori carne înăuntru) sunt aşezate în nişte vitrine de o curăţenie îndoielnică.

Şi tot la capitolul mâncare, am remarcat o chestie care nu i-ar pica bine stomacului unui european, dar cu care localnicii erau obişnuiţi: carnea şi produsele din carne – ceva cârnaţi – erau expuse agăţate deasupra tejghelelor, în bătaia soarelui şi sub atacul direct al muştelor. Plictisiţi, vânzătorii le mai ameninţau cu câte o paletă, dar nu erau convinşi de ceea ce făceau. Aşa că se dădeau repede bătuţi, iar carnea ajungea pistă de aterizare pentru tot felul de insecte.

Peste tot, prin pieţe, sunt oferite beri sau sucuri puse la gheaţă. Oamenii se opresc la gherete sau la mesele amenajate direct pe trotuar, plătesc şi se hidratează – e de înţeles, în perioada asta sunt 28-30 de grade în fiecare zi, iar umezeala este foarte mare.

În Madagascar cele mai vândute sunt produsele Coca-Cola, transportate cu camioane, cărucioare, căruţe trase de oameni. 🙂

Si tot în stradă în Madagascar se repară orice

De fapt, unele străzi au devenit ateliere în aer liber. 🙂 Se remediază orice: maşini, scutere, biciclete şi se sudează ori lipeşte fierul în orice model.

Nu lipsesc cei care vând animale la margine de drum. Am văzut aşa ceva pe şoseaua de la aeroport spre Antananarivo. Şi tot acolo, dar nu numai, am observat locuri în care se făcea cărămidă, care era luată cu cărucioarele şi transportată la destinatar. Ori materiale de construcţii – piatră spartă mai ales – cărate în acelaşi mod sau cu spatele. 🙁

 

Strada este, în unele zone, un uscător natural pentru hainele localnicilor. Mi s-a părut ciudat când am văzut haine aruncate peste tufişuri ori direct pe iarbă. Uneori, am şi fotografiat chestia asta, îşi pun hainele la uscat pe stadion ori pe malul vreunui canal. 🙂 Am aflat apoi că mulţi nu folosesc uscătoarele din comerţ şi nici măcar nu au o sfoară de rufe.

Şi, că tot veni vorba de haine, am văzut o chestie interesantă: pentru că multe case din Madagascar nu au apă curentă sau se întrerupe des, multe femei îşi spală hainele la nişte spălătorii publice, construite în mai multe zone. Pe langa asta, şi apa este adunată în bidoane tot de la astfel de cişmele publice.

Copiii au fost cei m-au impresionat cel mai mult

Lăsând la o parte faptul că încă de la aeroport te întâmpină nişte micuţi care îţi cer „monnaie„, copiii sunt frumoşi, naturali, mereu zâmbitori. Ca oriunde în lumea asta. 🙂 Cei mai simpatici erau cei care mergeau duminica la biserică, îmbrăcaţi în „hainele bune„, strălucitoare.

Şi, ca să continui lanţul logic al relatării 😉 , de la copii trec la Crăciun. Logic, nu? Asta pentru că noi am ajuns înMadagascar în perioada sărbătorilor de iarnă. Şi, chiar dacă soarele ardea cu forţa celor 30 de grade peste zero, localnicii sărbătoreau Naşterea Domnului îmbrăcaţi în Moş Crăciuni 🙂 , cumpărând cadouri, cântând cântece de iarnă 😀 ori împodobind brazi – artificiali, evident.

După străzi şi magazine, nu pot să nu mă refer la casele malagaşilor. E adevărat, mulţi locuiesc în condiţii sărăcăcioase, în case mici, înghesuite. Alţii, mai puţini, în case mai mari, mai spaţioase, cu curent şi apă la reţea. Şi chiar puţini sunt cei care chiar au o locuinţă care să se poată numi vilă. 🙂 În schimb, am văzut mogâldeţe de construcţii pe care scrie „hotely„. Am trăit cu speranţa că nu se traduce cum cred eu.

Am întâlnit şi oameni foarte faini în Antananarivo. Localnici care trăiesc decent, frumos, care au o situaţie bună şi foarte bună, care muncesc în condiţii occidentale şi care au studiat în străinătate, unii chiar la Sorbona. M-au surprins când am aflat că mai ştiu una-alta despre România, când mi-au zis despre Ceauşescu ori despre Casa Poporului. Oameni şcoliţi şi deschişi la minte, au recunoscut că poporului lor le lipsesc disciplina şi ordinea. Le-am respectat sinceritatea şi onestitatea.

Şi ca să termin în aceeaşi notă logică a relatării, cu fotografia de mai jos voi face trecerea către următoarea postare, cea despre locurile unde se mănâncă bine şi unde poţi petrece ore agreabile. 🙂