Dacă e să vorbim de porţi…

…Nu îmi aduc aminte cine a făcut-o (cred că tata, demult, tare demult), dar e tot aşa de când mă ştiu. Carevasăzică, nu s-a schimbat cu mult. Are vreo 40 de ani şi a rămas la fel de puternică, roşie şi zgomotoasă ca atunci când greşeam şutul şi o loveam cu o minge scăpat din „şiret„. 😉

Din când în când fratelo îi mai dă un strat de vopsea, iar de Crăciun şi Revelion o împodobeşte cu becuri multicolore. 😉 Că aşa îi stă bine unei „doamne de fier” de vârsta ei. Exprimarea e la propriu, pentru că acum vorbesc de poarta casei părinţilor mei, de la Beiuş.

Îmi aduc aminte şi de căputul 🙂 bunicilor mei, în traducere pentru non-ardeleni POARTA de la intrarea în curtea de la ţară. Făcută din lemn, evident, înaltă şi rezistentă, dar la fel de zgomotoasă când mingea îşi mai greşea ţinta şi o lovea la „păianjen„. Avea un”fier„, adică un zăvor pe care în anii timpurii ai copilăriei nu-mi amintesc să-l folosească cineva din casă. N-avea nimeni de ce, pentru că în sat nu se ştia de furturi şi de violare de domiciliu. Cel de mult de strigoii care furau laptele vacilor – dar pe ăştia nu-i putea împiedica suflet de om şi niciun „fier” tras la căput. 🙂

Am făcut lunga asta introducere ca să explic unde voiam să ajung. Porţile de care vorbesc eu erau simple, cu câteva modele geometrice primitive, fără străluciri de design. Unicul lor rol era de a delimita curtea de uliţă ori de stradă. Bani nu prea erau ca să permită susţinerea spiritului artistic, iar oamenii aveau alte treburi şi nu se gândeau la integrarea uşii de acces în arhitectura locuinţei.

Vremurile s-au schimbat şi o dată cu ele şi interesul oamenilor pentru felul în care arată poarta casei. Nu e doar un element de delimitare în spaţiu, ci a devenit o lucrare de artă, care îl reprezintă pe proprietar şi îi indică gradul de evoluţie materială. Cel puţin în unele comunităţi.

În unele cazuri, arhaicele elemente prezente pe uşile românilor din vechime – soarele ori sfoara – au fost înlocuite cu geometria unor mărci vestice. Aşa a ajuns Versace pe uliţele din Batăr, un sat din sudul Bihorului. De pe unele porţi ale localnicilor care lucrează în străinătate şi investesc banii câştigaţi dincolo în ridicarea unor case în satul natal ne priveşte Medusa, despre care nu-s convins că mulţi trecători ştiu detalii. 🙂

Fierul forjat care a înlocuit lemnul a fost modelat în diverse feluri, mai ales florale. În unele cazuri, cu plastic pe partea dinspre curte. 😉

Iar autohtonul lup geto-dac a fost înlocuit pe stâlpii unor porţi de exoticul leu, care are tot atâtea în comun cu această zonă cum au bunicii mei cu plajele din nordul Madagascarului. 🙂

Şi toate astea pentru că, sînt convin, aşa e „modelul la porţi” prin Franţa, Anglia ori Austria. Nealcoş, nu? 😉