M-am lipit de al doamnei mele sat ca timbrul de plic. 🙂 Constat asta la fiecare sfârșit de săptămână. Îmi termin treburile jurnalistice și, o dată cumpărăturile făcute, o iau agale spre aşezarea din sudul Bihorului.
Nu-mi ia mult timp. Spre diferență de drumul spre Beiușul meu natal, cel spre locuința mea de vară e ca-n palmă. Nici pit-stop nu e nevoie să faci. 🙂
Așa că vara asta am zis mereu „pas” invitaţiilor lui Robi de a-l vizita la Doda Pilii ori ale lui Niki de a vedea un meci împreună. Până şi la telefoanele lui fratelo care mă chemă să descântăm un bograci ori un grătar am zis „ba„. Nu că nu mi-ar fi plăcut: oamenii ăştia mi-s dragi, iar locurile unde mă cheamă sînt faine spre superbe. Dar mă trage aţa spre casa copilăriei Neiei mele. E locul unde mă relaxez chiar şi atunci când zugrăvesc, tai lemne ori cosesc iarba. 🙂
Poate că e vorba de aer, de linişte, de energiile pozitive din zonă. 🙂
Am ajuns să cunosc oamenii din sat – nu pe toţi, că n-am memoria atât de bună pe cât aş vrea. Să mă salut cordial cam cu toţi care trec prin faţa casei ori să ştiu unde e Gropoiu’, Muşlău ori al meu 😉 pod al Laboşului.
Fotografii despre şi din sat
Mă bucur când văd că Buni patrulează până seara prin curte ori prin bucătărie – e semn că se simte mai bine. Mă distrează energia lui Max – mereu în ture între poarta de la stradă şi cea de la grădină. Mă simt relaxat seara când, după o zi de muncă, stau pe terasă ori în camera răcoroasă din mijloc – chiar e în mijlocul casei, de aia îi spun aşa. 🙂
Şi că tot am zis de seară, ăsta e momentul în care mă ia virusul fotografiei şi, chiar dacă nu-l am la dispoziţie decât pe „bătrânul” meu LG, mă apuc să umblu prin curte ori prin grădină, în căutarea unor unghiuri bune. Ultima dată am luat în cătare casa vecinilor şi luna ce staţiona deasupra. 😉
Câteodată, recunosc, mă opresc pe drumul spre ori dinspre sat ca să mai surprind imagini faine pe care mi le oferă apusul.
Îmi place viaţa în satul liniştit de câmpie. Îmi place că aici uit de stres şi de probleme. Îmi place că pe lângă Beiuşul pe care îl voi iubi mereu şi Oradea care m-a adoptat pe când eram puştan, mai am un loc pe care îl port în suflet.
Vi se par vorbe mari? Poate, dar asta simt. 🙂
P.S. Ia ghiciţi unde am scris postarea asta? În sat, evident. 😀