Prima ninsoare şi trei povești

Prima poveste: lemnele

Plouă de câteva ore… Ce zic eu? Plouă încă din timpul nopţii, dar am observat abia pe la 10 (era sâmbătă 🙂 ), când mi-am luat inima în dinţi şi m-am smuls din căldura plăcută a patului. „Nu-i a bună”, mi-am zis atunci, sperând să se oprească totuşi. Aveam de ascuns în şopron câţiva metri buni de lemne lăsate la uscat în perioada fără ploi a toamnei.

Mi-am lăsat jumătatea acasă – răceala Neiei mele nu făcea casă bună cu urâciunea de vreme – şi m-am dus în sat, să-mi îndeplinesc sarcina de sâmbătă. Şi aşa am ajuns la constatarea de la început…

Plouă de câteva ore, e frig şi, deşi sînt îmbrăcat ca de o excursie pe munte, îmi vine să fug în casă la fiecare roabă plină cu lemne pe care o împing în şopron. Bucăţile pline de apă îmi alunecă în mână – asta deşi mi-am luat nişte mănuşi călduroase de lucru. Bocancii rurali din gumă chinezească, a căror blană sintetică îmi ține ciorapii uscați (măcar atât), îmi patinează prin mocirla care se arată de sub lemne.

– ‘Tu-ți noroiu’…

O dată cu înjurătura mi-a scăpat și un lemn pe picior. Am dat vina pe noroi pentru că alunecasem și îmi vârâsem ghioamba exact sub lemnul care se prăvălise din vârful grămezii. I-am dat ignore pe repede înainte și back to work.

Numai Max îmi ține companie, dar e atât de ud încât, de milă, îl chem de fiecare dată în șopron să mai scape de ploaia mocănească. Nu prea răspunde la chemările mele, pentru că e preocupat cu vânătoarea de șoareci printre lemne. Chiar prinde unul la un moment dat și, după ce mi-l prezintă victorios, dispare în întunericul de lângă nucul din grădină.

Trec orele și nici nu mi-am dat seama când s-a făcut întuneric. Noroc că statul român nu mi-a impozitat neuronii, deci îi pot folosi la maximum. Așa că trag un prelungitor, de ăla lung, portocaliu, de 30 de metri, din bucătăria de vară până în șopron, pun în funcțiune tradiționalul bec de lucru 😉 și… Evrika, se făcu lumină! Așa parcă mai îți vine să lucrezi, nu pe orbecăite.

Dacă m-ar fi văzut cineva în echipamentul ăla de scandal, n-ar fi scos din ecuație posibilitatea ca un fel de Yeti autohnton să fi evadat din pădurea-i personală până în sat, unde a făcut niște fitness cu niște bucăți de lemn. 🙂 Adevărul e că nu arătam deloc prietenos. Asta până în momentul în care…

– No, gata! Ăsta-i ultimul!

Am pus ultimul lemn în roabă și am împins-o în șopron cu energia soldatului care știe că îl așteaptă căldura din cazarmă după o patrulare de câteva ore prin frig, ploaie și noroaiele tranșeelor. Am scos telefonul din buzunar – na, eram și de serviciu la coordonare – și am făcut un calcul scurt: vreo cinci ore de lucru. Da, dar urma o iarnă de căldură în casă, nu? 😉

Tare mândru de mine – nealcoș prunc, o ba? –  am luat-o calm și relaxat spre casa în care buni se îngrijise atât de bine de focul din sobă că m-au luat instant transpirațiile. Ideea e că afară ploaia n-avea de gând să se oprească.

A doua poveste: călătorie în copilărie

Mă trântesc pe canapeaua din bucătăria din sat și încerc să fac liniște să aud lemnele cum trosnesc în sobă. E sunetul ăl mai fain posibil după ploaia de afară și parcă umezeala se evaporă instant. E doar o senzație, vă asigur; de fapt umezeala dispare muuuult mai târziu. 😉

– Pe vreme de asta, când eram copii, mergeau femeile când la una, când la alta, cu fuiorul. Nu era curent pe atunci, nici televizor și lumea stătea și povestea la lumina focului. Era tare frumos. Și nici nu aveau oamenii pe atunci grijile multe de acum. Nu se știa ce e ăla stres. Alte vremuri… Era altă lume… da…

Buni călătorise înapoi în timp, în vremea copilăriei, când nu existau probleme de nerezolvat ori prostiile lumii moderne. Cu privirea la soba în care ardea domol focul, se teleportase parcă în trecut, în satul care știrile nu erau anunțate la televizor, ci de dobașu’ locului, iar singura distracție a muierilor de cum venea toamna era să se întâlnească seara la câte una dintre ele, să toarcă și…

– Să bârfească, mi-a scăpat fără să vreau.

Și s-a dus pe plută toată călătoria în trecut a lui buni. 🙂 Eu și gura mea mare!

A treia poveste: cuibul

Sunetul ascuțit al telefonului lăsat de cu seară pe noptieră mă smulge din patul cald. O senzație asemănătoare cu cea din urmă cu 24 de ore. Nașpa! Arunc o privire pe geamul dinspre curtea blocului și, după ce îmi obișnuiesc ochii cu albul zăpezii, îmi lămuresc colegii din București că o fi ninsoare pe la noi, dar e încă toamnă. Deci n-avem drumuri blocate, șoferi prin nămeți ori alte chestii tragice.

Mă uit pe geamul camerei mari și privirea îmi încremenește într-un punct. Încerc un zoom fără ochelarii din dotare și reușesc să realizez pe ce m-am focusat.

cuib

În nucul dezgolit de frunze din fața balconului, în curtea blocului, un cuib părăsit înfrunta de unul singur ninsoarea de afară. Fulgii îl înveliseră într-o mantie albă și încet, încet, îl ascundea oricăror priviri. Și totuși l-am descoperit, rătăcit între două crengi.

Îmi dau seama de ce: era exact acolo unde acum câțiva ani doi porumbei își petreceau serile lungi de toamnă unul lângă altul. Eu și Neia mea ne uitam la ei cum se strângeau înfrigurați unul în altul, stând nemișcați minute în șir. Ne plăcea să credem că erau o familie tradițională. 😉 Una din tagma păsărilor, ce-și trăia toamna într-un nuc părăsit de frunze, undeva într-un cartier al orașului.

Așa-i că v-a plăcut formularea? 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.