Spărgătorii de live-uri: Băăăă, sînt la teve!

Nici nu mai ştiu când mi-am văzut prima dată faţa la TV – nu era live oricum. Cred că făcusem ceva ştire şi avusesem un stand-up sau ceva de genul. În orice caz, eram la Antena 1 Oradea şi ţin minte că înainte să apară materialul i-am sunat pe ai mei. Le-am spus că, na, dacă vor să-şi vadă progenitura, ar putea să deschidă televizorul ori să-l mute de pe canalele preferate ale lui tata pe A1. 🙂

Chiar şi atunci, când vorbeam cu ei, mă străbătea o emoţie de numa’-numa’. Urma să apar la tv, frate, chestie la care visasem din liceu, de când acasă aveam doar tv alb-negru. Adică nu doar să trec prin cadru, ci să fac ştiri – ăsta era un fix al meu. (Ai grijă ce-ţi doreşti, nu?)

Evident, nu aveam Facebook să anunţ lumea de evenimentul important din viaţa mea. Aşa că nu au ştiut de prima mea ştire cu stand-up decât ai mei, câţiva colegi şi nu ştiu câţi se uitau atunci la tv. Sper că nu puţini. 😉 Iar pe post de like am primit un telefon de la mama, care mă felicita.

M-am bucurat eu cu mine însumi, iar a doua zi când am revenit la redacţie… e, a fost pur şi simplu o altă zi de muncă. Au mai fost de atunci live-uri şi stand-up-uri, ocazie cu care m-am lovit şi de pasiunea altora de a apărea în cadru. La teve, adică! 🙂

Spărgătorii de live-uri

Sînt persoanele cu care au de-a face toţi reporterii din lumea asta. Când transmiţi dintr-un loc public, inevitabil se întâmplă ca un personaj să vină lângă tine şi să se benocleze la cameră ori la faţa ta. Stă drept lângă tine şi e mândru, probabil, că ţi-a invadat cât de cât spaţiul intim.

Alţii trec prin spate şi încep să sară, să se scălâmbăie, să strige – se întâmplă mai ales la meciuri, dar suporterii sînt mult mai simpatici decât alţii. (Niki Mihalcea ştie! 😉 )

Mai sînt ăia de stau în spatele camerei, la câţiva metri, şi încep să se provoace reciproc:

– Nu crezi că trec prin spatele lui?

– Nu cred, mă! N-ai tu tupeu’ ăla.

– O… Cum nu? NU CREZI???!!! Vrei să-ţi arăt?

După primul pas curajosul se întoarce, dar, confruntat cu râsetele găştii, îşi ia inima în dinţi şi paharul într-o mână şi zburdă spre spatele reporterului. Se poziţionează la o distanţă respectabilă şi are grijă să fie totuşi în cadru, cumva. Execută o săritură, preferabil nu foarte înaltă, zice ceva indescifrabil, la fel ca semnătura de director de spital, ori urlă din toţi bojocii:

– Băăăă, îs la teve!!! sau Vreau butelie!!!

… şi fuge victorios spre ăia de-l aşteaptă râzând cu gura până la urechi. E fericit că are ce să povestească în pub, unde se vor ascunde de frigul de afară.

La început astfel de faze te enervează, ca reporter

Ţi se par deranjante, nu ştii cum să le gestionezi – să îl repezi pe cutezător ori să-l iei cu frumosul, că nu ştii ce reacţii are. Apoi te obişnuieşti şi nu-i mai bagi în seamă. Te gândeşti mai mult la ce ai de spus, dârdâi ori transpiri şi îi zici de bine celui care te anunţă în cască să mai stai la cadru că e ceva ştire de ultimă oră şi abia apoi îţi vine ţie rândul.

Alţi reporteri chiar intră în jocul spargătorilor de live-uri şi glumesc cu ei. O fac şmechereşte, fără să le spună „admiratorilor” că nu-s în direct. 😀 😀

Aseară, pe când stăteam cu ai mei colegi la o transmisiune din Piaţa Unirii, ne-am confruntat cu astfel de întâmplări. Mi-am dat seama că celor care le place să ne bâzâie la live-uri nu le prea pasă nici de ceea ce facem. Pur şi simplu se distrează.

De aceea nu am cum să mă supăr pe ei. Fac parte din farmecul meseriei noastre. 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.