Îi privesc cu drag.

Sînt o gaşcă de prieteni de la bloc. Trei băieţi şi o fată. Au cel mult 12-13 ani. Şi-au dat întâlnire în faţa blocului şi, după tradiţionalul schimb de saluturi, se urcă pe o bucată de beton. E soare afară, plăcut. E vreme de stat la taclale.

Se împing şi râd. Îi aud din maşina parcată la câţiva metri depărtare.

Unul are o minge în mâini şi le explică nişte lucruri. Nu sînt convins că vorbeşte despre altceva decât despre fotbal. Ceilalţi trei scot telefoanele şi trec în poziţia ghiocel. Au ochii înfipţi în ecranele mobilelor şi nu par să asculte ce le spune puştiul cu minge, singurul neconectat la tehnologie.

Mă înşel. Puştoaica lasă telefonul la o parte şi îi spune ceva. Râd toţi patru. Îşi arată apoi ceva imagini pe celularele inteligente. Schimbă opinii – sau asta înţeleg eu din gesturile lor. 🙂

Cel cu mingea continuă să le povestească nişte lucruri. Sînt convins că ar merge să bată mingea pe un teren dintre blocuri, varianta modernă a maidanului de altădată. Doar că telefoanele prietenilor sînt mai tari decât cheful lui de a fugări un balon.

E cald afară şi e vreme de stat cu prietenii la o vorbă în faţa blocului.

Am plecat după vreo 10 minute, când mi-am recuperat jumătatea ieşită la un magazin. I-am lăsat acolo pe cei patru prieteni. Iar gândul m-a purtat spre vremea copilăriei, când gaşca de copii fugărea o minge pe strada plină de praf.

Cu ochii minţii i-am privit cu drag pe puştii din trecut şi le-am zâmbit. Sînt convins că nu m-au văzut. Asta deşi mi-ar place să cred că, preţ de o secundă, unul dintre ei s-a oprit, a privit în jur şi s-a întrebat, total nefilozofic: „Oare cum e să fii om mare?” 😉

Vouă nu vi-e dor, câteodată, de copilărie?