La începuturile internetului, când, băiet fiind, începeam să cutreier www-ul, auzeam pentru prima dată de hackeri. Mi se păreau un fel de piraţi ai netului, ceva haiduci digitali care luau de la cei puternici, cu bani şi influenţă, ca să le dea şi utilizatorilor obişnuiţi informaţie şi măcar senzaţia că nimeni nu-i de neînvins.

La ideea asta au mai contribuit şi filmele americane în care hackerii erau mai mereu „good guys” şi ajutau personajul pozitiv în misiunea lui de a salva ţara, continentul, planeta, universul.

Au trecut câţiva ani de atunci – vreo 20 😉 – şi părerea asta mi s-a mai schimbat în timp.

Dar, chiar dacă am început să înţeleg „the dark side” a hackingului, mi-am mai păstrat o bucăţică din imaginea romantică a „robin huzilor” digitali. Până la urmă, mi-am zis, tre’ să fie cineva care să ţină piept ocultei mondiale, serviciilor secrete ori guvernelor care vor să controleze totul şi să ascundă ce nu vor să se ştie; dar şi să dezvăluie sclavilor de pe plantaţia online că pot alege între pilula roşie şi cea albastră. (Asta e influenţa fraţilor Wachowski, dacă nu v-aţi prins! 😉 Matrix, tată!)

De aseară şi bruma asta de simpatie s-a dus.

Pentru că – deşi nu am corporaţie internaţională, nu lucrez cu guvernul şi nici nu ascund teribile secrete mondiale – am devenit ţinta unor băieţi d’ăştia care vor să demonstreze cât de periculoşi şi teribili sînt ei.

Pe la 10 seara blogul subsemnatului a clacat în faţa atacului declanşat de doi tipi care mi-au înnegrit ecranul (dar şi privirea). Cu nume imposibil de reţinut (fie-le pierdută memoria!), mi-au transmis şi o melodie, însoţită de un mesaj prin care eram informat, într-o engleză aproximativă, că ei nu dau niciun c…t pe blogul meu.

Cu alte cuvinte îşi cam băgau picioarele – metaforic şi digital vorbind – în munca mea de 10 ani. Vreo 1200 de postări – gândite, nu copiate.

Cum era şi valul de atacuri online declanşat marţi prin Europa, m-am gândit că oi fi picat la mijloc în războiul altora. Dar cine ce să aibă cu un blog ca al meu? Uriaş pentru mine, e drept, dar mic în viziunea altora.

Evident că l-am sunat pe herr Gas. E amicul meu expert în chestii de net, pe al cărui server îmi este găzduit, din prietenie, blogul. Chiar dacă era la un chef – La mulţi ani, Claudiu! 😀 – binşeanul meu a trecut la acţiune, aşa că dimineaţă adilabos.ro era resuscitat complet. Nu de alta, dar back-up-ul chiar este făcut constant. 😉

Mulţumiri, Gas! Profi, ca de obicei! 😉

Adevărul e că am simţit un gol în stomac când mi-am văzut blogul sucombat.

Am mai simţit asta acum vreo 2 ani, când mi-a făcut o figură asemănătoare. Însă, de data asta nişte chestii de securitate puse de Gas vor face blogul muuuuult mai greu de atins de către hackeri.

Am, totuşi, atâtea gânduri lansate în online în deceniul de când există blogul!

Nu va fi ca un server NASA, dar sigur le va da multe bătăi de cap „spărgătorilor„. Pe care îi sfătuiesc să mă ocolească. Nu că oi fi eu vreun periculos, ci pentru că nu mai au defel simpatia mea.

Dacă le-o păsa de aşa ceva.