Semaforul tocmai trecuse în roşu, aşa că apăs uşor pedala de frână. Devin atent la melodia de la radio, ceva sirop. Decid să o schimb cu ceva mai de Doamne ajută, mai hit’n’mix. 😉

Cu coada ochiului observ o siluetă că se apropie pe repede-nainte de maşină şi apuc să ridic privirea la timp ca să văd feţişoara unei puştoaice de vreo 7-8 anişori lipindu-se de geamul din dreapta. Ţine în mână nişte trandafiri roşii, destul de fresh şi de arătoşi.

– Vrei să mi-i dai mie?

Nu-mi răspunde şi păstrează mutrişoara superserioasă lipită de geam. Dau să caut portmoneul şi să scot o bancnotă, dar îmi dau seama repede de greşeala pe care era să o fac. Am văzut de nenumărate ori cum banii daţi micilor cerşetori ajungeau minute mai târziu în buzunarele părinţilor ce aşteptau pe marginea drumului.

Îmi amintesc că am în portabagaj un meniu la caserolă, rămas de la amiază.

Ideea îmi vine pe moment.

Trag de volan şi intru în parcarea de la marginea drumului, unde ocup singurul loc disponibil. 🙂 Cobor şi mă duc la portbagaj, dar mă opresc înainte să îl deschid.

– ‘Tu-ţi gâtu’ mătii!

Înjurătura îmi scapă fără să vreau. Văzusem asta.

N-am treabă cu diverse etnii şi mă lasă rece chestiile corecte politic. Dar gunoiul sprijinit de zidul unui magazin m-a făcut să renunţ la primul impuls. Individa o supraveghea cu atenţie pe cea mică. Din când în când îi făcea semne să continue să se plimbe printre maşini. Câţiva metri mai încolo, nişte indivizi, din aceeaşi sferă şi cu aceleaşi preocupări, discutau între ei – nu-s convins că dezbăteau probleme politice şi nici nu făceau recenzii la ultimele volume lansate la Târgul de Carte.

Gunoaiele astea îşi trimiteau copiii la cerşit.

Zic copiii pentru că la un moment dat jegul în fustă colorată i-a luat puştoaicei florile din mână şi i le-a pasat un băieţandru, trimis printre maşinile oprite la semafor.

Procesul muncii nu poate fi oprit, nu?

„N-o să-i dea nimic fetiţei şi o să bage ei la burtă. Îi doare pe ei în cur că tu îi dai micuţei mâncarea.”

Gândul ăsta mă face să mă urc în maşină şi să pornesc. Dar nu fac mulţi metri. Mă râcâie faptul că aia mică se învârte printre maşini, obligată de gunoaiele de pe margine. O văd în retrovizor şi mă răzgândesc. Dau o tură prin intersecţie ca să ajung din nou la semaforul cu pricina.

Ştiu că nu faci primăvară cu o floare şi nicio ciorbă cu un singur pătrunjel, dar sînt decis: opresc lângă cea mică, îi dau mâncarea – poate are noroc şi se satură ea – şi sun la 112. Să-mi fac damblaua de justiţiar de bulevard.

N-apuc. Jegul îşi luase copilul din intersecţie şi tocmai pleca împreună cu şatra spre alte zări. De un singur lucru mi-a părut rău: că din sutele de şoferi care au trecut prin zonă nu s-a sesizat nimeni că un copil e trimis la cerşit printre maşini.

Nu-s vreun sfânt, din contră. Nu trag pe nimeni de urechi. Ba chiar eu ar trebui să fiu primul care să ia şuturi în partea dorsală. Dar dacă ne uităm lejer, ca masculul speciei bovine, la nişte gunoaie care-şi trimit copiii la cerşit şi nu facem nimic – nici măcar un telefon la Poliţie – ba chiar le dăm şi câte-un leu, ne cam merităm soarta.