Dacă informaţia corectă e temelia jurnalismului, sursa din care o afli este cel puţin la fel de importantă. Este una dintre primele reguli pe care le-am învăţat în presă. Proaspăt licenţiat în drept, intrasem într-o lume despre care habar n-aveam, dar despre care îmi construisem, mai ales din filme, o imagine idilică, justiţiară, dar şi boemă.
Realitatea era, însă, mult mai prozaică.
„O să fie unii care te vor lua de fraier şi îţi vor da informaţii aiurea, ca să te folosească în propriul interes. Alţii vor râde de tine, în timp ce diverşi vor încerca să te ia aliat, dar tot ca să-şi facă ale lor mendre. Puţini vor fi cei cu adevărat corecţi. Fii atent la toţi, dar mai ales la cei din urmă; pe ăia verifică-i până la ADN. Asta pentru că în ei vei ajunge să ai cea mai mare încredere şi trebuie să fii extrem de atent.”
Sfaturile astea, compilate de-a lungul anilor de la diverşi colegi, s-au dovedit extrem de utile. Bazate pe experienţe cât se poate de nasoale, rar pozitive, şi confirmate de subsemnatul.
A fost o vreme, mai ales la sfârşitul anilor ’90 – început de 2000…
…când lucram mult, infinit mai mult decât acum, pe surse. Mai ales pe eveniment. Primeam informaţiile primare nu neapărat de la purtători de cuvânt sau şefi de instituţii, birouri sau servicii (deşi unii erau cât de cât deschişi), cât mai ales de la amici, cunoştinţe, oameni cu care ne relaţionam prin birouri, la câte o discuţie, pe teren, la o ştire, sau la o cafea ori la o bere. Ei erau sursele.
Ei ne-au cernut pe noi, jurnaliştii, pe bază de ce şi cum scriam sau, pur şi simplu, pe baza flerului lor. Iar noi am cernut sursele în timp, în funcţie de importanţa informaţiei, rapiditatea cu care ne era dată şi exclusivitatea ori prioritatea cu care ne era livrată. Şi mai era flerul. 😉
Am colaborat astfel cu mulţi oameni care m-au ajutat enorm prin informaţiile pe care le dădeau. Ne ştiam reciproc chiar şi familiile, ne mai destăinuiam probleme ori mici secrete.
Era perioada în care nu exista Facebook ori Whatsapp, iar mailul şi mobilul erau la început. Ca să afli o informaţie erau necesare strânsul de mână, discuţia faţă în faţă şi privitul în ochi.
Acum, însă, informaţia ajunge mai repede la media prin metodele moderne de comunicare – iar asta o spun nu cu atitudinea unui elefant îmbătrânit, ci cu lejeritatea de care am parte când „bing-ul” laptopului mă anunţă că a intrat un mail cu ceva imagini şi informaţii de la cine ştie ce acţiune a Poliţiei, pompierilor ori DNA/DIICOT.
Dar şi rapiditatea asta are şi un cost:
de multe ori presei i se livrează o informaţie care e trecută mai întâi prin filtrul „factorilor de decizie”. Ori pur şi simplu ni se oferă doar frânturi de date – nişte oscioare menite a ne închide gura. Alteori nici măcar ele nu trec de opacitatea unor instituţii.
Au fost adoptate norme legale care oferă acces la informaţie, dar care sînt atât de sucit interpretate încât dacă ar fi să te iei după „litera legii” ai scrie despre ceva la Sfântu’ Aşteaptă. Alte reglementări pur şi simplu nu sînt respectate sau sînt ignorate de cei de la cerem date. Sînt instituţii care nu vorbesc, bazându-se pe principiul sfânt că tăcerea de aur va scurta memoria vreunui jurnalist şi va contribui la păstrarea scaunului vreunui şefuţ.
Alţii sînt convinşi şi acum că „nu e treaba presei, iar jurnaliştii nu tre’ să ştie atâtea”.
În plus, au apărut reguli de subordonare croite parcă pentru a opri informaţia. De exemplu: în cazul unor infracţiuni, poliţiştilor li se interzice de către Parchet să dea detalii; dar aflarea informaţiilor de la procurori depinde de multe ori de disponibilitatea purtătorului de cuvânt, de cele mai multe ori prim-procuror adjunct, deci având cu totul alte responsabilităţi.
Apropo, în Parchetele locale, judeţene sau de pe lângă Curţile de Apel nu există un om dedicat STRICT comunicării cu presa. E adevărat, unii ar zice că nu sînt nici atât de multe evenimente care să presupună acest post. Dar parcă s-ar impune măcar la procuraturile judeţene – părerea mea.
Ar fi evitate astfel pierderile de timp cauzate de faptul că unii şefi nu răspund la apelurile „presarilor” ori publicarea unor informaţii uneori incorecte, aflate din te miri ce surse.
Pentru că, indiferent ce (nu) vor să transmită unii, jurnaliştii tot vor săpa şi vor pune întrebări. Şi vor afla răspunsuri.
Propunere
Aşa că nu mai bine ar fi ca în cazul unor fapte grave, de mare pericol social, de genul crimei sau jafului, să fie organizate întâlniri ZILNICE cu jurnaliştii, până la prinderea criminalului/tâlharului? Să fim puşi în temă cu ce s-a mai întâmplat în cadrul anchetei. Să ni se spună chestiuni oficiale şi lucruri off the record: „Tată, io-s şefu’ de la Biroul X, uite ce ştim până acum. Nu vă spun tot: deşi nu-s secrete de stat, unele lucruri nu-s de zis acum. Dar uite cum stă treaba.”
Iar chestia asta să fie gestionată de Poliţie – fiecare inspectorat judeţean are un purtător de cuvânt dedicat, care ştie ce are de făcut. Numai să fie lăsat, nu legat de tot felul de reguli.
Ar fi o comunicare simplă, directă, sinceră, de care ar beneficia ambele părţi. Informaţia ar fi mai uşor de verificat, ancheta protejată de scăpări ce ar pune-o în pericol, iar prin media nu ar mai apărea atât de simplu zvonuri ciudate.
P.S. Exemplu de comunicare făcută cum trebuie: Primăria Oradea. O să ziceţi că am comparat mere cu pere, că munca din administraţie nu se compară cu cea dintr-o anchetă penală. Dar comunicarea tot COMUNICARE se numeşte.