Bărbatul stă neclintit lângă mormanul de pământ pe care ploaia îl transformase într-o pastă mocirloasă. Doi muncitori se chinuie să nu alunece şi se agită ca să scape şi să se adăpostească undeva. Încarcă lopeţile şi aruncă mocirla amestecată cu bulgări de pământ în groapa ce se cască lângă ei.

Bărbatul îi priveşte absent. Stropii de ploaie îl lovesc în faţă şi se amestecă repede cu câteva lacrimi pe care habar n-are cum să le oprească. Ploaia l-a udat până la piele şi simte cămaşa rece pe sub sacoul îmbibat de apă. Ţine mâinile în buzunarele ude…

A rămas singur lângă mormânt. Ceilalţi au fugit spre maşini – ploaia se iscase din senin şi mici torente şiroiau printre cruci.

– Hai, că te plouă!…

Nu aude chemarea. Priveşte absent spre mormânt şi stropii de ploaie care bat în retragere continuă să se amestece cu câteva lacrimi.

***

Oamenii discută printre betoanele cimitirului din deal, schimbă impresii şi mai zic un „Doamne, iartă-l!” În bătaia soarelui parcă prea arzător pentru începutul de mai, zâmbesc la o glumă. Mă întorc şi îl văd pe bărbatul care stă nemişcat, ud până la piele, lângă mormânt. De fapt, mă uit la mine, la cel de acum 10 ani. La cel care atunci nu simţea nimic, de parcă era anesteziat. Dar care înţelegea că o parte din el s-a stins.

Era 5 mai 2008 şi, pe o ploaie cum unii zic că rare au fost în oraşul meu natal, tata a plecat.

***

Habar n-am când au trecut atâţia ani. Durerea s-a stins demult, viaţa a continuat cu bune şi rele. Dorul rămas în loc se mai trezeşte uneori – nu mai sînt atât de sentimental ca acum mulţi ani. 🙂

Dar câteodată aș vrea să vorbesc cu tata. Nu neapărat să-i zic despre mine. Aș vrea să-l aud doar. Să-și dea jos ochelarii și să spună ceva. Câteva cuvinte, nu mult. Și, poate, să-mi întindă mâna și să i-o strâng. Să îi văd tatuajul pe care și-l făcuse pe braț în armată. Să zâmbească și să mă privească cu ochii lui verzi. Dar să spună ceva. Indiferent ce. Pentru că mi-e dor de el, câteodată.