O lună de întâmplări şi 20 de ani de presă

Hei, da’ ce somn lung am mai dormit, voinicii mei! 🙂 La ăla online mă refer, că în rest nu bifez mai mult de 6 ore pe noapte. Ştiu, încă sînt tânăr şi pot duce. 😉

Dar după o lună de lipsă de activitate pe blog, mă întorc. Nu cred că e un eveniment de remarcat pentru multă lume, dar pe mine mă bucură. adilabos.ro e, totuşi, dublura mea în lumea virtuală. 🙂

A fost o perioadă în care absenţa de pe blog a fost compensată cu postările complete de ştiri şi emisiuni pe site-ul digi24.ro, la regional. Acolo unde, apropo, Oradea a acaparat aproape complet secţiunea. Munca alor mei colegi trebuie să rămână undeva şi să fie văzută de cât mai multă lume, nu?

Pentru că e vară, au mai fost tradiţionalele munci after serviciu, alea ce presupun mult şmotru, dat cu mătura, aspiratorul, trafaletul sau maşina de tuns iarbă. În mod ciudat, m-au relaxat. Şi asta pentru că am lucrat matematic: 2 ore de trafalet sau aspirator egal o oră de tras de fiare la sală. 🙂

Bine, nu am intrat în geometrie, deci nu am pătrăţele. Încă. 😉 Iar asta arată că mai e nevoie de ore bune de şmotruit.

Gluma-i glumă, şaga-i şagă, dar nu toate au fost bune în perioada asta.

Din păcate, s-a dus un coleg din presa locală…

…unul dintre foarte, extrem de puţinii chiar pasionaţi de meseria lor. Andrei Şandor a fost un jurnalist care a ars, care s-a consumat, care a pus suflet. L-am apreciat pentru asta, aşa cum am admirat faptul că nu voia să fie parte din mulţime. Şi-a spus părerile clar şi răspicat întotdeauna, într-o lume în care lipseşte înţelegerea şi în care „dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră” a devenit regulă.

Moartea lui a fost momentul în care, ca jurnalist, m-am oprit şi mi-am zis: „Oare aşa să fie sfârşitul? Brusc şi inevitabil? Oare nu aş putea să mă opresc acum, să fac altceva? N-ar fi m-ai bine să nu mă implic şi s-o iau mai uşor, să nu mă stresez?”

Poate aşa şi-au spus şi alţi colegi. Dar sînt sigur că, exact ca la mine, căutarea unui răspuns la năvala asta de întrebări s-a oprit în scurt timp. Şi ne-am întors la rutina noastră, la agitaţia de zi cu zi, la nervi mulţi şi scurte bucurii. Am revenit la căutarea unor răspunsuri mult mai prozaice la întrebări legate nu de speranţe ori drumuri în viaţă, ci de politică, evenimente, situaţii sociale.

Pentru că asta ştim să facem. Şi asta NE PLACE să facem. Deşi mai avem atât de multe de învăţat.

Scriu asta chiar în ziua în care fac 20 de ani de când am intrat pe uşa unei redacţii.

De fapt, din momentul în care am coborât 🙂 într-o redacţie – foştii colegi de la „Jurnalul de dimineaţă” ştiu ce zic. Dacă mă întrebaţi când au trecut toţi anii ăştia, n-aş şti să vă dau un răspuns.

Nu o să fac o radiografie a lor. Mi-ar trebui o carte pentru asta. 😀 Dar vă asigur că au fost frumoşi şi, mai ales, interesanţi. Am intrat şi eu în clubul – neoficial – al bătrânilor din presa locală, al dinozaurilor, cum ne zic unii.

Sincer, dinozaur nu mă simt deloc – cel mult berbec, după zodie. 🙂 Şi nici bătrân. Chiar deloc. Ultimele analize îmi zic că funcţionez în parametri optimi, durerile de cap sînt rare şi le tratez cu indiferenţă, iar spatele nu are nicio şansă de a ceda.

Continui să învăţ, să acumulez informaţii de la alţii mai experimentaţi ca mine, dar şi de la tineri cu care mă laud că ţin pasul. Am nevoie de astea ca să merg mai departe. În presă, unde altundeva? 🙂 Sînt convins că m-aş descurca şi în alt domeniu, dar dacă asta îmi place, ce să fac?

P.S. E drept, n-aş refuza un salariu mai bun. 😉 Asta ca să nu fiu mironosiţă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.