Nu ştiu ce reacţie aveţi voi, dar eu am trecut prin toate stările posibile când a venit vorba despre persoanele care distribuie reclame prin blocuri.

Au fost zile când m-au trezit dimineaţa la ora 8 şi ceva. Asta când tura mea la redacţie începea la ora 11 şi noaptea ce trecuse abia adormisem după ora 3. Au ajuns la mine după ce au luat la rând toate apartamentele şi au sunat la fiecare, în speranţa că se va milostivi vreun locatar şi le va permite intrarea în condomeniu.

Am făcut-o eu.

O singură dată când, proptit de butonul de la interfon, am zis un abia auzit „Da?”, la care mi s-a răspuns strident „Poşta!!!” Am apăsat instinctiv pe butonul de deschidere, după care am realizat tâmpenia tocmai făcută. Cum să las un necunoscut să intre fără să văd ce şi cum? Dacă îmi zicea că e „Iohannis!” sau „Bolojan!” sau „Messi!” – era tot una, că nu puteam să verific.

Timp de câteva minute am stat la pândă 😉 pe balcon şi mi-am dat seama că tipul cu un maldăr de reviste colorate în braţe nu era deloc angajat al poştei, ci un distribuitor de reclame înghesuite în cutiile locatarilor. Bine, câteodată nici nu se mai chinuie să le pună în cutii, ci le aruncă direct pe scări, într-un colţ.

De la acel poştaş închipuit nu mai deschid niciunui reclame-guy. Evident că nu pot da turn-off interfonului – aşa că îl las pe mediu şi aleg dintre variantele matinale avute la dispoziţie:

• îmi pun o pernă pe cap şi îmi continui somnul,
• înjur şi mă întorc pe cealaltă parte (neindicat, că-mi stric usaaau’ de dimineaţă,
• mă duc şi închid brutal soneria,
• nu-s acasă şi atunci poate suna până se ia curentul.

A mai fost o variantă.

Am aplicat-o o dată, când m-am ridicat tacticos şi am răspuns:

– Da?

– Reclamele!

– Mă uit pe HBO. Nu au reclame. 🙂

Şi m-am pus, mai departe, la somn. 😀

P.S. Totuşi, revistuţele alea colorate au şi ele rolul lor: faci un foc cu ele de numa’-numa’ în soba din sat. 😉