Stau în faţa bărbatului în costum şi încerc să-i explic ce vreau de la el. E simplu, nu-i cer luna de pe cer, ci să dea nişte explicaţii coerente, normale. Pe o singură temă, fără să aibă parte de derapaje spre alte zone. Nu-i promit întrebări uşoare şi nici că o să fie tratat cu mănuşi, fără chestionări incomode. N-ar fi jurnalistic, aş simţi că mă ploconesc în faţa lui. Iar asta nu fac niciodată.

Îmi răspunde calm, civilizat, dar simt o oarecare superioritate în vocea lui. Mă doare undeva de atitudinea asta. O cunosc, oameni din domeniul lui o afişează des.

Ştiu, am dormit doar două ore cu o noapte înainte – evenimentele nu ţin cont că-s odihnit ori ba – iar asta se vede pe mine, sînt convins. N-am avut timp să mă barbieresc, dar am făcut un duş pe repede înainte, am aruncat pe mine nişte blugi, un tricou şi un fâş – plouase de dimineaţă.

Îl observ: e şi el obosit, dar în mod sigur e mai fashion decât mine.

Mă ia la persoana a doua singular. Nu reacţionez, dar nici nu mă încântă. N-am făcut facultatea şi nici n-am băut împreună, nu mi-e superior deloc şi nu mi-a câştigat cu ceva respectul ca să mă tutuiască.

Atitudine de personaj care se crede mai presus decât alţii.

Nu înţelege că nu are cu ce şi de ce să afişeze o astfel de superioritate. Poate cu funcţia (crede el), dar pe mine asta mă lasă rece. Nu mi-a demonstrat niciodată că e un geniu. Poate un tip spilcuit, ajuns printr-un joc al vieţii într-o anumită poziţie.

Refuză politicos invitaţia, iar eu nu insist. Ne despărţim în termeni cordiali, strângându-ne mâna. Plec şi înţeleg şi mai bine de ce n-am rezonat niciodată cu partidul din care face parte. Şi nici nu mi-a dat motive să-mi schimb părerea.

Îmi aduc aminte de discuţiile cu primarul de Oradea. Altă atmosferă. Din „domnul Laboş” nu mă scoate. Nu e vorba de orgoliu, e vorba de bună creştere, de maniere. De respect. Pe care îl are din partea mea, şi nu pentru că mă „domneşte„. Dar asta e o altă discuţie.