M-aş putea întreba „când au trecut 13 ani?„, dar răspunsul ar fi prea simplu: habar n-am, dar au trecut. 😉 Evident că au avut întâmplări bune ori rele, dar le reţin întotdeauna doar pe primele. Am o memorie selectivă şi hotărâtă să reţină doar chestiile faine.

Acum 13 ani, vedeam prin geamul de la maternitate o mogâldeaţă strâns înfăşurată într-un material alb. (Nu-i cereţi unui bărbat să definească textila respectivă – noi, partea asta a speciei umane, îi spunem simplu „material”, indiferent că e bumbac, sintetic sau altceva.) Iar în timp ce mă benoclam spre micul om de dincolo de geam, încercând să îmi dau seama cu ce se deosebeşte de ceilalţi pitici de lângă el – toţi erau la fel 😀 , lângă mine şedea, cu un zâmbet ce-i unea urechile, fratelo. Care era atât de mândru, încât nici nu putea articula vreun cuvânt.

Apoi mogâldeaţa s-a transferat într-o cameră  casei părinţilor mei.

Sincer, nu-mi amintesc dacă susţinea noaptea concerte – cred că era un copil liniştit. Doar cred. 😉 Însă ţin minte, cu detalii, momentul când l-am luat prima dată în braţe. Habar n-aveam cum să  îl ţin şi mi-era atât de teamă că-l scap… 😀

În primii ani obişnuia să mă trezească în weekend-urile petrecute la ai mei. Ori striga cât îl ţinea guriţa, ori intra la mine în cameră şi se uita curios dacă dorm. 😀 A fost un copil extrem de vesel, plin de bucurie.

De Crăciun ori de ziua lui încercam să ghicesc cam ce cadouri i-ar plăcea. Nu ştiu dacă am nimerit mereu ce şi-a dorit, dar ştiu că se bucura mereu de ce primea. Iar cu unele dintre jucării mă distram mai mult eu 😉 – trenuleţul pe care îl ghidam pe linii pe sub bradul de Crăciun ar putea depune mărturie. Dacă ar mai exista. 😀

Şi, recunosc, mă încânta faptul că mă întreba întotdeauna când vorbeam la telefon ori când plecam spre Oradea „când mai vii la Beiuş?”

Acum e în gimnaziu, e aproape de adolescenţă, iar priorităţile i s-au schimbat. Are gaşca lui de prieteni, nu-l mai scoţi dintr’ale lui, din calculatoare, telefoane, biciclete sau jocuri video. A devenit un tip mişto, simpatic şi inteligent, pasionat de tehnologie. Evident, ştie câte în lună şi în stele – explicabil dacă mă gândesc la câte surse de informaţii au cei din generaţia lui şi cât de uşor le accesează.

Îl cheamă Vlad, are 13 ani şi o zi acum. Şi e cel mai fain nepot din lume. 🙂 Aşa a fost încă din momentul în care l-am văzut învelit într-un material alb, dincolo de geamul maternităţii.

Pe bune, când au trecut anii ăştia?