Alo, familia Gorilă?!

Pe la începutul anilor ’80, când acasă la ai mei era instalat primul telefon din istoria familiei – albastru, cu disc rotativ și fir alb ce ieșea dintr-o priză rotundă aplicată pe perete 😉 , ni se părea o mare chestie tehnologică. Primul apel pe care l-am făcut a fost la mama, la laboratorul din centrul Beiușului, unde lucra. Nu prea aveam pe cine altcineva să sunăm, pentru că puține erau locuințele dotate cu un telefon, nu aveam încă o carte cu numerele abonaților – am primit-o mult mai târziu – și era încă perioada în care oamenii se întâlneau față în față ca să-și comunice ce aveau de spus.

Când suna telefonul la noi, deveneam brusc atenți și ne repezeam să ridicăm receptorul. Era o treabă șmecheră să dialoghezi la aparatul propriu și personal. Nu știai niciodată cine e la capătul firului până când nu-l auzeai. Chiar dacă bâzâitul și păcănitul însoțeau fiecare convorbire, am reușit în timp să recunoșatem interlocutorul după vocea modificată de circuitele telefonice.

– A sunat verișoara de la Oradea!

îi transmitea mama lui tata.

-Am vorbit cu mătușa de la Salonta. Și cu fetele. 🙂

mă mândream în fața alor mei.

După o perioadă, printre puținele apeluri pe care le primeam am descoperit telefoanele date „la distracție„. De la capătul celălalt o voce de copil ne întreba, cred că în funcție de starea pe care o traversa în acel moment:

– Alo, magazinul de becuri? Alo, aprozaru’? Alo, aveți bere?

Prima dată am răspuns cu tradiționalul „greșeală„. Apoi am realizat că cineva ne ia la mișto, dar nu apucam să răspundem, pentru că puștiul râdea și ne trântea telefonul în nas.

A încetat după o perioadă, dar chestia asta mi-a dat mie o idee. 😉 Știam că nu pot fi prins, drept urmare am pus mâna pe telefon și, după câteva numere formate la întâmplare și care nu se apelau – poate nici nu existau, am nimerit unul la care mi s-a răspuns.

– Alo, familia Gorilă?

am întrebat repezit, după care am pus receptorul în furcă, izbucnind în râs. 😀

Recunosc că m-am distrat copios – na, minte de copil. Am pus întrebarea asta câteva zile la rând, la diverse numere formate oarecum aleatoriu. Pe unele la care mi se răspundea le repetam, distrându-mă bine de tot. Până într-o zi când, nepunând la fel de repede receptorul jos, am auzit răspunsul:

– Nu, e familia Tebat.

Am devenit curios cine-o fi familia asta și am întrebat obraznic:

– Tebat și mai cum?

– Te bat de nu te vezi dacă mai suni și întrebi prostii de astea!

Am trântit receptorul în furcă și am fugit în curte. Copil fiind, m-am speriat de vocea severă care-mi promisese corecția fizică. Dar a avut efect: de atunci n-am mai întrebat pe nimeni dacă nu cumva face parte din familia celor mai mari primate. 😀

Mi-am amintit de întâmplarea asta de când cu apelurile tot mai dese pe care Neia mea, dar și mai mulți cunoscuți, le primesc în ultima perioadă de la tot soiul de numere ciudate. Sună scurt și gata, lăsându-te privind nelămurit spre înșiruirea de cifre afișate pe ecranul mobilului. După care revin de pe alt număr și tot așa.

Față de glumele telefonice ale copilăriei, chestia asta modernă nu presupune ascunderea numărului. Din contră. Șmecherii care au gândit asta te apelează scurt de pe numere exotice – Rusia, Africa de Sud etc – și așteaptă ca tu, intrigat, să îi suni înapoi. Să îi întrebi ce vor, pe cine caută și eventual să le pomenești ceva de anumite părți anatomice.

Chestie care nu-i deranjează atâta vreme cât apelul tău le aduce bani serioși, iar ție o babană gaură în buzunar. Că așa e concepută șmecheria – voice-phishing îi spun specialiștii, motiv pentru care vă sfătuiesc să nu le răspundeți nici măcar ca să vă varsați nervii pe ei. Nu merită, vă costă prea mult. La propriu.

Asta spre diferență de „Alo, familia Gorilă?„, care m-a costat niște minute de sperietură și câteva zile de ciulit urechile la orice apel. Nu de alta, dar dacă domnu’ Gorilă aflase cine îl sunase? 😉

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.