Un experiment propriu și o concluzie: când e musai, ne știm întoarce la mersul pe jos

Soarta a făcut ca timp de câteva zile să redescopăr că mersul pe jos face piciorul nealcoș. Am făcut tradiționala navetă de acasă până la redacție la fel cum mergeau dintr-o cetate în alta strămoșii lipsiți de binecuvântarea lumii moderne, dar și de caii aflați la păscut și căruța nereparată de la ultima răsturnare în noroaiele de pe cărările de munte. 😉 Diferența e că eu am avut parte de asfalt, linii (dis)continue pictate pe drum și de semafoare.

Bine, e adevărat că nu mi-am propus așa, de capul meu, întoarcerea la mersul pe jos. Au contribuit și ăia care deschid ușile în unghi drept spre obtuz când descalecă din mașini. Și le intersectează cu cele de lângă.

Sătul de urmele lăsate de astfel de specimene prin parcări, am „internat” bolidul personal într-o „clinică” de specialitate, pentru retușuri estetice. Așa am căpătat un concediu de câteva zile de la cea de-a doua mea preocupare de bază, șoferitul.

Prima zi….

Hmmm, prima zi nu fu a good day. 🙁 Da’ deloc. După o jumătate de oră dus – vreo 2 kilometri și 100 și ceva de pași – și alta întors cu geanta de laptop pe umăr, am experimentat ceva probleme de… ungere la coloană și blocaje pe la umeri și picioare. 😉 Mi s-au adăugat instant câțiva ani în buletin, garantat. Iar laptopul devenea tot mai greu cu fiecare 5 minute parcurse.

Muamă!… Regretam la greu lipsa mașinii și, ca un băiat deștept ce sînt 😉 , am înțeles de ce se spune că oamenii au devenit o extensie a fierătaniilor pe patru roți și nu invers.

Seara, când am ajuns acasă și m-am așezat pe canapea mi s-a părut că aud un scârțâit. 😀 Glumesc, dar nici departe nu eram să-mi pierd vreun șurub din coloană ori o piuliță din umărul drept.

A doua zi…

…a fost, în schimb, o zi tare bună. Și asta pentru că taxi și din seria Niki. 😀 În traducere, dimineața am luat taxiul, iar seara m-a adus prietenul Niki Mihalcea până în fața blocului. Dar recunosc că am recuperat repede minutele pe care nu le-am mers pe jos. Rușinat de lipsa mea de voință dovedită de reîntoarcerea urgentă în lumea tehnologiei, m-am luat și m-am dus – PE JOS – la două magazine pentru niște cumpărături semi-nocturne.

Ocazie cu care durerile și cârceii m-au lăsat în pace. Și ce încântat am fost. 🙂

A venit și a treia zi.

În care s-a dovedit că durerile nu țin, ca minunile autohtone, trei zile. Ci două. Mai mult erau în capul meu, pentru că nici nu am realizat când, semi-fresh și aproape fără durere de umăr drept, am parcurs cei 2 kilometri și 100 și ceva de pași de la domiciliu până în downtown-ul orădean. La retur a fost de-a dreptul parfum, glazură de ciocolată, țâță de mâță. 😀

Și atât!

Pentru că nu voi mai apuca să experimentez a patra zi per pedes apostolorum. Nu de alta, dar sâmbătă e gata autoturismul propriu, aranjat și cu rezervorul pe jumătate plin. Deci gata cu plimbările alături de laptop. Nu că mi-ar părea rău.

Concluzia: sîntem dependenți de tehnologie, dar după niște zile de tranziție sîntem capabili să revenim la cele de bază, la mersul pe jos par egzamplu. Cu dureri și cârcei, dar trece. Doar nu ne-au născut mamele noastre în Mercedesuri. Și n-am alergat mingea pe stradă cu Ferrari-ul. Cel puțin eu așa știu. 🙂

Asta nu înseamnă că nu-s curios ce facelift a căpătat „CNN„-ul meu. 😉


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.