Bărbatul se strecoară, la propriu, în magazin. E o înghesuială ca acum 30 de ani, când se anunța că vine pâinea de la fabrică sau carnea de la abator. Unii stau și afară, dar așteaptă răbdători să le vină rândul la steaguri. Sau la insigne.
– Dați-mi și mie, vă rog, două steaguri de mașină. Doar e Ziua Națională, arătăm că sîntem români, nu?
Plătește și iese ținând lângă haină cele două stegulețe, să nu le „rănească” în înghesuială. Se duce țintă la mașina lăsată cu avariile pornite pe trecerea de pietoni, montează cu atenție micile obiecte, se urcă la volan și pleacă.
*****
Întâmplarea relatată de colegul meu Ticu mi-a rămas în minte după ziua în care am sărbătorit Centenarul Unirii.
Așa cum mi-au rămas în memorie discursurile sforăitoare, scrise în aceeași limbă română paralelă cu cea vorbită de oamenii obișnuiți, ori postările pline de mândrie de pe Facebook sau pomenile împărțite de primăriile de peste tot. Și, sigur, politicienii din toate taberele pe care autoritățile n-au contenit să-i pupe în cur și în astfel de momente care ar trebui să le aducă aminte cum le-au fost înaintașii și cum ei nu vor fi vreodată.
Dar asta e doar politică, nu intru în detalii.
Să ne înțelegem: nu mi-au rămas pe retină doar imagini negative și nu am reținut doar chestiuni nasoale după acest 1 decembrie. Din contră: am văzut români care chiar se bucurau pentru ziua țării, români realiști care recunosc și părțile bune, dar și cele mai puțin bune ale poporului ăstuia. Am ascultat și opinii decente, nu căzute într-o extremă sau alta.
Am văzut români care vorbeau liber, din suflet, nu cititori de foi scrise cu caractere de 20, ca să nu se încurce. Am văzut oameni care chiar fac ceva pentru țara și semenii lor. Unii au devenit subiecte de știri în materialele realizate de colegii mei din Digi24.
Nu-s mulți, dar oferă măcar o speranță că nu e totul pierdut, cum ne spun unii sau alții.
Dar îmi doresc să văd mai mulți care, în loc să treacă nepăsători pe lângă mizeriile aruncate în curtea blocului, să se aplece și să le ridice. Mi-ar plăcea să nu mai aud claxoane inutile în trafic. Să nu mai zboare chiștoace ori înjurături pe geamuri. Să învățăm respectul față de cel de lângă noi. Să ne respectăm munca și să nu ne băgăm piciorul în ceea ce facem.
Să scăpăm de ura cu care inundăm internetul și pancartele.
Să nu tot acuzăm; să propunem soluții, nu doar să-i umplem de „respect” pe ăia de nu ne plac. Să avem și noi doctori ca afară, unde ți se explică nu de la înălțimea unui semizeu autodeclarat, ci uman și profesionist ce probleme ai.
Îmi doresc asta pentru că așa aș vrea să fie România mea. Mi-e dragă pentru că e țara unde m-am născut, dar asta nu înseamnă că nu-i văd și părțile negative. Alea ce ar trebui îndreptate de toți, nu doar de conducători ori numai de bihoreni, constănțeni, ieșeni ori olteni.
Nu mă țin mândru că-s român, deși iubesc sincer locul unde mi s-a dat să trăiesc. Aș avea de ce să fiu cu pieptul în față, dar nu e meritul meu că țara e frumoasă și istoria zbuciumată, cu momente și oameni care au schimbat o lume.
Da, îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici – am văzut cât de greu să trăiește în alte părți de lume. Dar știu că e nevoie și de altceva decât de istorie și de amintiri din copilărie. E nevoie să facem ceva și noi, cei din prezent, ca să ridicăm țara. Să nu-și amintească de noi urmașii ca de niște delăsați, șmecheri ori pasionați de lupte politice.
Iar pentru asta sînt suficiente, pentru început, niște gesturi simple. Printre care și acela de a nu ne lăsa mașina pe trecerea de pietoni, cu avariile puse, cât timp mergem la cumpărături. Banal, nu?
La mulți ani, România mea!