Cei mulți dintre noi care avem treburi diverse prin magazine în perioada de dinaintea Sărbătorilor ne testăm în condiții extreme o calitate pe care începem să nu o mai avem: răbdarea. În îmbulzelile de peste tot, nici nu e greu.

În perioada asta omul își amintește de natura lui de vânător. Masculilor aflați cu cormanu’ în mâini li se alătură, de voie, de nevoie, doamnele care încep un adevărat maraton în orașe/parcări/magazine transformate în labirinturi.

Cum toate sînt pline, de parcă vine ză end of ză world și musai să ne facem provizii, parcările supermarketurilor sînt primele în care dăm proba rezistenței. Dăm ture peste ture să găsim un loc liber. Socializăm simplu, prin întrebări duo-silabice: „Plecați?” Așteptăm ca norocoșii care au scăpat să-și încarce tacticoși (emoticon nervos – dacă l-aș avea) cumpărăturile în portbagaj și să plece (în pana mea!!! – iar emoticon furios) în secolul ăsta ca să parcăm și noi undeva.

Explicație: chiar dacă sînt nerăbdător și mai înjur în barbă, în parcare nu apăs niciodată claxonul ca să grăbesc pe cineva ori să-l atenționez. Chestie de bun simț, până la urmă.

În timpul turelor din parcări…

…ne întindem gâturile la maxim ca să vedem dacă nu vine ceva din dreapta sau din stânga. Nu de alta, dar sînt tâmpiți care își lasă hârburile fix la capăt de rând, pe prima bandă a drumului din zonă. Ai nevoie de curaj (din partea ta) și înțelegere și frâne bune (din partea șoferului care te lasă să ieși dintre rânduri) ca să îți continui „plimbarea”.

Între noi fie vorba, parcările astea sînt îmbulzelile în care i-aș aduce în perioada asta pe cei cu școala. Să învețe, tati, ce înseamnă adevărata viață de șofer! Oricum noi, ăștia cu carnet de ceva vreme, avem deja nervii în pioneze… Ce ar mai conta niște elevi care se învârt în parcare cu mașina cu 10 kilometri la oră? Măcar nu ne încurcă dimineața, când ne grăbim la serviciu și ei se târăsc cu 20 km/h pe pod, în sensul giratoriu ori în coloană, spre următorul sens giratoriu.

N-am nimic cu ei, doar că… Usaaaa, răbdare… Și respect forever, Vali Moldovan! 🙂

Iar toată chestia cu parcările este doar încălzirea pentru SuperMario-ul în care ne transformăm în magazine. Îmbulzelile și traficul miilor de oameni ne obligă la asta. Împingem cărucioare, evităm alte cărucioare, adunăm „vieți”, sîntem atenți să nu le „pierdem”, parcurgem traseul de mai multe ori, îndeplinim sarcini, bifăm etape – apă și sucuri, check; pâine, check; carne – done. 😀

Iar când ajungem la casele de marcat…

Aici e o șmecherie căreia încă nu i-am găsit rezolvare. Aproape întotdeauna când mă așez în dreptul unei case lucrurile se mișcă brusc încet ori se blochează de-a dreptul. Degeaba filez din timp rândul cel mai scurt ori cu cele mai puțin încărcate coșuri. Se întâmplă apoi ceva și casele din jur devin mai rapide: ori fata de la casă se mișcă lento spre static ori un cumpărător a luat ceva fără cod și atunci e musai să fugă un angajat până pe raion să vadă ce și cum.

Cunoașteți situația, nu?

Și spre casă tre’ să fii răbdător. Asta chiar dacă te mai blițuie unul, altul supărat că nu treci de 60 la oră ori dacă în sensul giratoriu cel din stânga îți taie calea pe motiv că și el o ia tot în direcția în care mergi tu.

Iar toate asta sînt de-abia începutul. Adică, vă dați seama ce va fi cu o zi-două înainte de Crăciun ori de Revelion? Ce invazie de Moși, copii, părinți și băieți de la security ieșiți la țigară va fi?

Plus cantautorii de la intersecții, care au reapărut în mai multe zone din oraș. Unul chiar mi-a cântat o „Steaua sus răsare…” lângă geamul mașinii. I-am răspuns cu un „Hai Craiova!” și l-am lăsat să-și caute fecesebiștii lui. 😀