Viața după televiziune

3 aprilie a fost o zi chiar mișto, dacă e să vorbim de vremea de afară. Soare, temperaturi plăcute – o primăvară ca oricare alta. Și nici eu nu m-am simțit altfel. Deși aș fi avut un motiv să simt diferența.

Am predat laptopul, telefonul de serviciu și cardul de acces în Palatul Vulturul Negru și am luat-o lejer spre locul unde îmi parcam mașina de mai bine de doi ani. A fost ultima mea zi în televiziune.

Știu, sună patetic, dar chiar nu a fost așa. Nu am simțit că se termină un ciclu din viața mea profesională, n-am văzut să se dărâme ceva în jurul meu și nici ceva – nu știu ce – nu s-a rupt în mine.

Ba, și picioarele îmi erau la locul lor. Culmea, nu mi se tăiaseră. 😀

Ce vreau să spun e că plecarea din televiziune nu m-a afectat atât de tare pe cât aș fi crezut. Sau pe cât credeau alții care, la câteva săptămâni după acest moment, îmi aruncau priviri dramatico-miloase și mă tot întrebau: ” Ești ok? Cum e viața după televiziune?”

Tuturor le-am răspund și le răspund simplu: ”cum ți-o faci!”

Adevărul e că în perioada asta am avut mai multe de făcut decât aș fi crezut. S-au adunat multe chestiuni nerezolvate din vremea când prestam zi-lumină-și-întuneric pe baricadele televiziunii. Le-am luat metodic și le-am soluționat cum am știut eu mai bine.

Apropo, am învățat inclusiv cum să desfac un aragaz, dar, mai ales, cum să-l adun la loc. 😉 Cum să deblochez o ușă și să nu mă las fraierit de așa-zișii meseriași care cer 80 de lei pe 5 minute de lucru. La care adaugă și o porție babană de nesimțire și ironie.

Am avut timp să stau cu doamna mea, am călătorit, am avut grijă de mica noastră afacere și de casa din sat. Mi-am băut cafeaua cât de des s-a putut cu prietenul Niki Mihalcea, singurul cu care rezonez și cu care am mai vorbit de presă.

Pe blog am scris rar, deși i-am promis alter ego-ului meu virtual că o s-o fac mai des. Nu mi-a ieșit.

În schimb, prestez zilnic pentru bihorpenet.ro – ca să nu-mi pierd dexteritatea, evident. O fac pro bono, pentru că Victor sau Cristi nu sunt moguli de presă (sau nu știu eu 😉 ) să îmi ofere un contract liniștitor din punct de vedere financiar. Dar le mulțumesc că mi-au permis să mă manifest plenar pe portalul lor de știri.

Și încă ceva, să nu uit: am început să alerg prin parc într-o tentativă amărâtă de a mă lupta cu kilogramele. Deocamdată e doar o tentativă. 🙂

Am realizat încă o dată cât de adevărat e că atunci când ai timp liber, găsești cu ce să-l umpli. Nu m-am rupt în bucăți, e adevărat, dar nici nu am fragmentat limbul și pețiolul la patrupede. 😀

Sunt mult mai liniștit, deși continui să primesc mailuri, informații, imagini și să urmăresc site-uri, ziare și televiziuni. Îi și sun pe oamenii din instituții ca să aflu detalii. Cu aceste ocazii mă bucur să constat că nu m-au uitat.

După 21 de ani de presă, nu pot fi altfel.

În concluzie: viața după televiziune există și e exact cum ți-o faci tu.

Recunosc că m-aș întoarce în domeniul în care am prestat atâția ani, dar nu fac din asta un scop în sine. Dacă e să fie, primesc cu drag. Dacă nu, am depus și depun în continuare CV-uri. Asta, evident, pentru cazul în care nu se vor materializa mai devreme ideile de afaceri care să mă treacă de partea cealaltă a baricadei. 😀

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.