România lor e complicată și complexă.

E formată din promisiuni cu numirea în diverse posturi, amenințări cu dosare penale, rugăminți să nu trădeze sau să trântească votul, atacuri la persoană, înjurături ori vorbe grele aruncate în bătaie de joc. La care se adaugă aroganță, luptă pentru putere, luptă contra Puterii, îmbrânceli, pozatul în sfinți, demonizarea adversarilor, asumarea nemeritată a unor merite, planuri, contraplanuri, fățărnicie.

Cam asta s-a văzut în ultimele zile în România politicienilor. Cei care se ”drăgălesc” între ei cu apelative gen ”analfabeți funcționali”, ”sfertodocți”, ”penali” ori ”proști”. (Săracii…) O țară din care respectul, caracterul, verticalitatea și civilizația au dispărut și în care, de decenii, se dă o singură luptă: cea pentru ciolan. Indiferent din ce tabără provin competitorii, ținta e aceeași.

Doar noi ne amăgim în continuare că, într-o zi, niște promisiuni vor fi îndeplinite. Cât de creduli mai suntem. Ca să nu zic ”proștii de noi”…

România online și cea de la TV sunt împărțite în două:

„noi” și ”cei care sunt împotriva noastră”. Indiferent pe cine susțin, membrii ambelor categorii au dreptate a priori, nu acceptă alte opinii și îi ignoră/banează/atacă pe cei care au alte idei.

Cine nu e cu noi, e împotriva noastră – nu?

Puțini, tare puțini sunt cei echilibrați, care scriu cu dovezi, pe teme importante. Internetul mustește de ură, de comentarii acide, arogante, negative.

La fel și presa, dar mai cu perdea – că, na, mai există niște reglementări (făcute ca să fie încălcate). Din păcate, și media – mai ales televiziunile – s-a împărțit în tabere și, fără excepție, asumat ori neasumat, susțin un grup sau altul. Am văzut și auzit azi bucurie, fericire de-a dreptul, dopuri de șampanie pocnind în mesaje afișate pe ecran, dar și bocete, prevestirea unei apocalipse și declamarea dramatică a unui plan diabolic pus în aplicare.

De ce să nu recunoaștem: deontologia a rămas doar un cuvânt frumos, numai bun de pus în comunicate sforăitoare pentru paginademedia.

România reală are altă agendă.

Joi, la trei ore după ce moțiunea a trecut. În fața mașinii pe care am oprit-o după două ture prin parcarea de la Lidl stă un tip care așteaptă liniștit să cobor și mă abordează:

– N-aveți o hârtie și un pix?

Îl privesc mirat. N-are mai mult de 25 de ani, deci tehnologia nu-i e străină. Îl întreb de ce are nevoie de metode arhaice de comunicare.

– Sub mașina de lângă dumneavoastră e lac de antigel. Curge întruna de la motor și până se întoarce șoferul nu o să mai fie o picătură în motor. Iar dacă pleacă așa cu ea, o să-și distrugă mașina. M-am gândit să-i las un mesaj pe parbriz. Măcar atât pot face.

Explicația logică mă convinge să caut o foaie prin mașină. N-am. De când mi s-a încheiat contractul de jurnalist, agenda stă pe masa din bucătărie și are doar rubricile ”de făcut”, ”de cumpărat”, ”de sunat”. Îmi vine o idee:

– Hai până în magazin, poate anunță la boxe și găsim șoferul.

Băiatul a stat 10 minute prin magazin, căutând un angajat Lidl sau vreun șef pe care să-l roage să facă anunțul. N-a avut noroc: era oră de vârf, șapte case deschise, nimeni disponibil să anunțe că dintr-o mașină din parcare curge antigel.

La ieșirea din magazin l-am întâlnit lângă Volkswagen-ul cu probleme. Stătea în ploaie, cu capișonul de la geacă tras pe cap, mulțumit că găsise o hârtie pe care notase mesajul de avertizare pentru șofer.

– Așa o să știe și nu-și dă peste cap motorul. Poate pune niște apă până la service.

„Mai avem o șansă”, m-am zis, felicitându-l pe băiat pentru gestul lui.

Avântul mi-a dispărut 5 minute mai târziu, în parcarea de la Profi. Plină ochi cu mașini, lăsate inclusiv pe locurile pentru cei cu handicap. Proprietarii nu păreau să aibă vreunul. Nici cei care își puseseră avariile și staționau în mijlocul parcării, blocând-o.

L-am blițuit (unicul gest non-agresiv pe care îl puteam face în acel moment) pe unul dintre ei. Să se pună în mișcare cât să mă lase să trec. A deschis nervos portiera, a dat să coboare la mine, să îmi ceară socoteală că l-am deranjat. Mi-a văzut însă barba de tre giorni, căutătura-mi încruntată (când n-am ochelari par nervos, deși doar încerc să fac ”șarful”) și treningul de valutist și a renunțat la intențiile războinice. S-a pus în mișcare doi metri, cât să trec, și a revenit pe poziția inițială. Unde a blocat alte două mașini.

Pe drum spre casă, îmi bipăie telefonul. Un mail mă anunța că a venit factura la curent. Nu-i mică deloc. Și vine iarna.

Foto: economistul.ro